Interviu cu Ileana Poteică din Voinești, Covasna

Interviu realizat de dr. Ligia Fulga și Florentina Teacă, în data de 16 octombrie 2022; activitate în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”

 

Dr. Ligia Fulga: Suntem în 16 octombrie 2022, în Voinești, Covasna și stăm de vorbă cu doamna Ileana Poteică, de 86 de ani, strada Pava de Sus nr. 26. În dimineața asta am fost la o altă familie și, între altele, am vorbit și despre nuntă. Dar ne-ar plăcea să ne mai povestiți o dată cum era odinioară tradiția cu nunțile în Voinești și să o luați de la capăt, despre cum se întâlneau tinerii, ce gesturi de dragoste erau, ce cadouri își făceau, cum intervin părinții și negociază căsătoria și după aceea nunta propriu-zisă.

Ileana Poteică: L-am cunoscut pe bărbatu' aproape, prin vecini. Și el era mai mare, în etate și nu prea mi-a plăcut de el. Știam că muncește mult, era mai nervos. Până la urmă nu am avut încotro, că părinții, când au aflat, gata. Am avut surori mai mari ca mine și s-au măritat cu oameni săraci. Ăsta era un pic mai înstărit față de cumnații pe care îi aveam. Zice tata: „Ileano, te duci după el, ăsta are casă și ai văzut soră-ta cât s-a chinuit până și-a făcut casă, tu nu trebuie să mai muncești atâta”. Eram supusă, că la 18,19 ani trebuia să asculți de părinți, nu ca acuma. A trebuit să accept. Venea în vizită, dar la distanță unul de ălălaltul, că stăteam cu părinții în aceeași cameră, nu erau camere separate, ca acuma. Povesteam ce povesteam, când pleca seara acasă, „noapte bună și la revedere”, nu ca să te pupi, să te săruți, să te strângi în brațe, nimic, rece. Au trecut trei luni de zile după ce l-am cunoscut, era iarnă. Vine într-o seară, îmbrăcat așa cum era pe atunci, se îmbrăca cu boroș și cu cizme, ca îmbrăcat de iarnă. Erau și surorile mele acolo și un frate de-al lui mama, locuia cu noi în aceeași curte. A venit, a ciocănit, i-am dat scaun, a stat pe scaun, așa liniște era în casă că nu mai vorbeam nimic. Se apropiau sărbătorile de Crăciun și tot el a început până la urmă discuția: „știți de ce am venit eu în seara asta aicea?”. Tata, Dumnezeu să-l ierte, a zis: „dacă ne spui, știm, dacă nu, nu știm”. Și a băgat mâna în buzunar și a scos verighetile. „Eu am venit cu verighetile, așa să îndrăznească să pună mâna pe ea dacă e fată cinstită, dacă nu, cu mine nu împlinește”. Așa a zis. Tata zice „no, cocoană, răspunde!”, deci din privința aia oricând, da' din alta nu. Și am ieșit pe ușă și am început să plâng și am fugit în grajd. A venit mama după mine și a zis „intră în casă că te-omor!” și mi-a dat doi pumni după ceafă, a trebuit să intru în casă plângând, a trebuit să accept mai departe, nu am avut ce face. Au trecut alea trei luni, după trei luni, pregăteală de nuntă. A venit, cum se cere mireasa, la pețit. Au făcut părinții de mâncare, au venit toți, am avut naș pe Jurebiță avocatu' și l-a înlocuit un frate de-al lui, că el era plecat, ce știu eu unde. Și glumă, și discuții și a început să spună, „no, uite, suntem de acord, noi suntem săraci, nu putem să-i dăm avere, că nu avem de unde, dar îi dăm doi călușei, o văcuță, o căruță, hamuri.”

Da' zestre?

Asta a fost zestrea!

Nu și mobilă?

Nu a fost discuția de mobilă. El a fost bucuros, că lui îi plăceau animalele. Și astea și gata, că el lucra la Colectiv și aicea avea casa care este acuma și grădina toată și avea cu ce să muncească. Că tatăl lui a băgat tot în Colectiv, ce a avut, animale. Și a trecut pețeala, am hotărât nunta, am ajuns la nuntă.

În săptămâna aia a nunții ce s-a întâmplat? În prima zi, a doua zi, a treia zi?

A trebuit să ne ducem să facem analize, să ne ducem la medic, la primărie, să anunți. Acuma am început să mai discutăm unul cu ălălalt, dar rece, fără nici o... Într-o zi a trebuit să ne ducem să luăm sânge. Când veneam de la sânge, zice „n-ai vrea să vii să vezi casa unde ai să locuiești?”. Zic: „nu mi-e dor de ea încă (că era zăpadă mare și frig) eu noaptea nu umblu prin zăpadă să-ți văz casa, dacă mă duc, mă duci ziua!”. Da' el cu alte intenții, credea că atunci mă prinde, gata. Nu. Acasă și gata! A trecut.

Și cine au fost nașii?

Jurebiță Nicolae.

Și nunta cum era organizată? Se anunța la primărie, la biserică, data nunții?

Da. La 18 februarie a fost nunta, pe timp de iarnă.

Pe cine ați invitat la nuntă?

Frații mei, neamuri din partea părinților, frații părinților. Din partea lui, la fel. Și nașii. La fel, fiecare și-a chemat rudeniile lui.

Se duceau din casă în casă și spuneau?

Da, erau doi oameni, vornici, așa li se spunea la ăia, cu câteva zile înainte de nuntă se duceau la fiecare casă și le spunea „pe data de ... e nunta lui cutare și dacă vreți să luați parte la ea”. Care ziceau că da, care ziceau că nu. Care le era rușine spuneau că nu, că nu aveau bani, nu era lumea așa bogată ca acum. Și am avut nuntă frumoasă.

Și haina de mireasă sau rochia de mireasă cine o făcea?

Eu! Fiecare își făcea pentru el. Fata trebuia să-i facă la ginerică cămașă, papion sau cravată, dar atuncea încă nu se știau ca acuma, și băiatul trebuia să-i facă fetei pentru a doua zi rochie, la spălat de vase, de blide, așa le ziceam.

Și rochia de mireasă cum a fost?

Rochia de mireasă? Albă, frumoasă, făcută de mama mea, ea mi-a cumpărat-o.

Aveți vreo poză cu ea?

Nu se făceau poze atuncea, nu ca acuma. Nu am avut poză făcută la nuntă și el a fost mai necăjit, că murise tată-su cu un an înainte de nuntă și nu a fost cu mamă-sa împreună, au fost separați, taică-su a locuit aicea și maică-sa a locuit acolo lângă Mărioara Buru, și nu a avut așa o familie închegată.

Deci dumneata i-ai dat cămașă.

Și pijamale, papion și batistă.

Era brodată de dumneata?

Nu, era cumpărată. Și un colac mare făcut de mama mea.

Avea vreo denumire acest colac?

Nu știu cum se zice la colac. Se ducea sâmbăta seara o femeie și ducea colacul și cămașa și ce-i mai trimiteai la ginerică și el înapoi venea pe urmă cu alaiul la fată și îi aducea rochia pentru a doua zi de nuntă.

Cum arăta?

Era mare, rotund, de vreo 50 de cm, și avea aluat împletit pe el frumos, împletitură roată pe margine. Era întreg, nu avea gaură în mijloc.

Dar oare ce simboliza colacul ăsta?

Nu știu, așa se dădea, habar n-am. Avea vreun rost, ceva a avut, că îl duceam. Nu îl rupeau, ăla așa rămânea, îl foloseau ei acolo.

„Făcutul florilor” când avea loc?

Joia seara. Din partea fetei, chema prietenele ei, băiatul își chema prietenii lui, și joia seara se adunau toți în casă la mireasă, la fată și împleteau din hârtie creponată scara pisicii, trandafiri și le puneau în brazi la poartă. Sâmbăta seara, ăștia doi care chemau lumea la nuntă, vornicii, trebuia să se ducă cu brazii la nași, la mireasă, la casa ginericii și împodobeau cu hârtie din aia creponată și din pamblică albă, tăiau așa bucăți și le prindeau la mjloc și puneau flori. Nu erau cumpărate ca acuma de la prăvălie, le făceau în casă fetele joia seara. Și fata trebuia să aibă prăjitură, ceva de băut. Aveau și muzică, care aveau posibilitatea și jucau pe afară, prin curte.

Ce jocuri se jucau?

Sârba, hora, învârtita. Jocuri care sunt și acuma. Mânioasa, breaza, oița, brâul.

Mergeați la biserică duminica. După ce oficia preotul slujba, ce făceați?

Mergeam la casa mirelui. Când plecam de la mireasă de acasă, veneau nașii cu ginerica, cu alaiul, luau fata de la părinți, se duceau la biserică, și acolo părintele ținea slujba, se duceau la casa mirelui și acolo  se ținea masa, se dădea darul.

Era și un dans al miresei? Nu avea o pungă mireasa, unde băga banii?

Nu. Nu era atuncea, era lumea săracă, doamnă, nu era ca acuma să aibă lumea poșetă. Mireasa trebuia să aibă un șorț în fața ei, la masă, în casă, până era în casă la părinți. Pe masă erau prăjituri și băutură și fetele, prietenele miresei, aduceau cadouri la mireasă. Și mireasa, dacă îi dădea cineva bani, să aibă unde să-i bage. Nu era ca acuma. Și banii ăia trebuia să-i păstrezi, că se duceau și furau mireasa, seara după ce se termina mâncarea și se dansa și din joc furau mireasa. Băiatul, ginerica, trebuia să aibă bani ca să-i plătească pe ăia care o duceau. În schimb, fata trebuia să aibă ea bani să plătească pe ăia care duceau și pe băiatul și îi ziceau că „dacă nu-l plătești, îi dăm drumu' în fântână”.

Ce se făcea de mâncare la nuntă?

La nuntă, de obicei, se dădeau supă, sarmale și friptură. Nu era aperitiv și nu era nici salată de boef, cum e acuma. Și cozonac, nu erau prăjituri ca acuma.

Ați câștigat la nuntă?

Da, cât ați câștigat dumneavoastră de la mine acuma (n.n.: râde din toată inima). Nu câștigau, doamnă, că nu aveau bani cu ce să facă și se împrumutau și după ce adunau banii îi dădeau înapoi. N-am rămas cu nimic.

Și a doua zi?

A doua zi, de la început, iarăși. Era „spălatul blidelor”: iară se adunau toți, familia și făceau masa. Atuncea făceau ciorbă din oase, dacă rămâneau sarmale mai puneau și sarmale ici, colea, care apuca; care nu apuca, nu apuca. Și cozonac.

Și dumitale ce ți s-a întamplat? Te-au îmbrăcat ca nevastă?

A doua zi ni s-a împlinit termenul la primărie ca să ne cununăm și a trebuit să mergem. Lumea s-a adunat și a chefuit în curte și noi am fost la primărie să ne cununăm. Nu m-a îmbrăcat nimenea în nimic. Cum am fost îmbrăcată, așa am rămas. Înainte se făcea obiceiul că nașa trebuia să pieptene mireasa, să o îmbrobodească, să-i puie batic pe cap, mie nu mi-a făcut nimica, că nu a avut cine. Nașa mea a fost unguroaică și nu știa de obiceiurile ăștia. Nici n-am ținut toate obiceiurile la mine la nuntă.

Și pe urmă?

Pe urmă am stat cu mama lui, trei luni de zile, acolo. Și când s-a desprimăvărat am venit aici.

Ați vrut să veniți acasă?

A trebuit să venim acasă că nu puteam să stăm acolo, în două camere, toți. El a mai avut un frate și nu era căsătorit. Când am venit aicea, doamnă, nimica nu era, nici o casă, nimic. Singur un trinișor care mergea aici pe linie, acolo era jos o casă unde se oprea trenul, era circulație mai mare, era barieră. A fost casa făcută, dar nu era terminată și am terminat-o noi, pe înăuntru era terminată, dar afară nu era terminată. Aveam animale. Și zice bărbatul: „vii și tu la Colectiv la lucru”. Eu: „nu mă duc la Colectiv, dacă vrei începem gospodăria acasă, dar eu la Colectiv nu mă duc”. Eu am fost învățată la fabrică, că am lucrat la fabrică și nu mă duc la Colectiv. A trebuit să mă obișnuiesc cu gospodăria.

La ce fabrică ați lucrat?

La Filatură. Am fost ca ospătară 3 ani la Casa de odihnă, unde este acuma preventoriul, de la 14 ani am început munca.

La Filatură ce-ați lucrat?

La lână, torceam. Erau mai multe faze, etape, pe unde trecea lâna.

Cu daracul?

Da. Și am mai fost după ce s-au mărit copii, 17 ani la Țesătoria Partidului. Am fost maistră; muncitoare prima dată, apoi țesătoare și pe urmă am ajuns maistră.

Deci aveți pensie.

Da, cu aia am noroc, nu sunt nevoită de copii. Încă mă întrețiu din pensia mea.

Și soțul a murit?

A murit la 57 de ani. Îi plăcea să beie și a răcit și a făcut apă la plămâni, dintr-aia s-a cancerizat și s-a dus. Și am rămas cu copiii. Singura mamă-sa lu' Dana era măritată și ei trei în spatele meu. Am șapte nepoți, patru strănepoți și vine al cincilea. Am muncit, doamnă, am început gospodăria, am înmulțit animalele, am avut porci, am avut cai, am avut vacă cu lapte dată de părinții mei, câteva oițe, păsări. Aveam ce să fac. Și aduceam apa de la 350 de metri depărtare, nu am avut apă aici aproape. Aveam un izvor în grădină, sus. Cară iarna! 15 ani, și pentru spălat și pentru mâncat și pentru animale. N-a fost ușor. Numa' apa să speli la patru copii, să faci mâncare, să adăpi animalele. El pleca în pădure, eu rămâneam în urmă. Pe când venea seara, trebuia tăt să fie pus la punct, animalele mâncate, băute, copiii la treaba lor. După ce s-au mărit copii, mă lua și pe mine cu el la pădure.

Da? Ce făceați acolo?

Cu fierăstrăul, tăiam lemne. Și pentru vânzare și pentru casă.

Haideți să ne întoarcem puțin în timp, la copilăria dumneavoastră. Vă aduceți aminte de sărbătorile de Crăciun, de colindat, de joc?

Când era ajunul Crăciunului, aveam un frate mai mare ca mine și nu ne dădeau voie părinții să mergem, să nu ne ducem la colindat, la cerșit, că e rușine, dar noi, copii, tot fugeam la colindat. Aveam câte o traistă de lână de casă și un cojocel și un băț, eu sunam clopoțelul și fratele bătea în gard, în curte, în foișor, cum zicem noi, ca să iasă stăpânul din casă. Care dădeau o nucă, un ban, un măr, o felie de pâine. Și veneam roată pe la case în tot Voineștiul, pe unde cunoșteam. Cântam Nașterea.

Cine v-a învățat colinda?

La școală. Înainte, când intram la școală, prima era să ne închinăm. Era o rugăciune: „Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe tine te rugăm, luminează a noastră minte, lucruri bune să-nvățăm, că tu ești Stăpânul lumii și al nostru Tată ești și pe toate cele bune numai tu le împlinești.” Ăștea ne învăța la școală și de acolo am învățat și cântecele ăștea, colindele. Nu ne-am cerut voie de la părinți. Prin apă, prin zăpadă, prin noroi, cum era, că era vremea și mai rea, nu numa' bună. Și seara, când ajungeam acasă, tata era foarte aspru cu noi: „Unde ați fost? Cine v-a dat voie? Ați cerut voie și eu nu știu?” și cum aveam în traistă nuci și alea, ne bătea cu ele, ne dădea pe spate, ne ținea de o mână și cu ailaltă ne bătea. Zicea că „na, să vă săturați de colind! Altădată să nu mai ieșiți pe poartă afară până nu vă cereți voie!”. Așa era atuncea copilăria noastră.

Ați fost și cu Irozii, cu steaua?

Nu, numai cu Nașterea am fost, n-am fost cu de-alea. Era fratele foarte năzdrăvan și părinții se mai duceau pe la sărbători pe la frați, noi rămâneam acasă. Și unde am locuit eu era un pic de mal și zice fratele: „Ileană, hai să facem șchiuri să ne dăm cu șchiurile pe râpă!”/ „Da' n-avem șchiuri.”/ „Fac eu!”/ „Din ce, mă?”/ „Iau troaca lu' mama (avea mama o troacă mai vechiuță, așa) o crap pe aia și facem șchiuri.” Aoleu, zic, ne omoară mama când o vedea! S-a suit în pod, că acolo ținea mama troaca, a adus-o jos, cu toporul a tăiat-o și a stricat troaca. Și le-a legat de picioare cu sârmă, cu cine știe ce le-a făcut și nu mergeau. Nu erau șchiuri ca să poți să te dai cu ele. Vin sărbătorile de Paști și mama, când să facă și ea cozonac, se suie în pod, caută troaca, „n-ați văzut troaca?”. I-am zis „nu, mamă, eu nu am văzut-o.” / „Cum,  mă!?”. Până la urmă, dă-i,  până când am spus că el a stricat troaca. Ne duceam în pădure cu crosnea, așa se spunea, pe Copoț acolo, era aproape de noi și ăsta era mai năzdrăvan și nu tăia lemnul de jos, din picioare, ci pe unde ajungeam. A venit pădurarul și ne-a prins, să ne ieie toporul. Ăsta când a auzit, era o râpă și și-a dat drumul, până în gârlă a ajuns; după el, fugi acasă. „Ai cui sunteți, mă?”/ „Ai lui Ghițar”, am mințit, că nu ne spuneam numele adevărat. Săraca mama nu mai știa unde să ție dulciurile de noi. Că frate-miu era înnebunit după dulciuri. Erau paturi bătrânești din ălea așa înalte, cu tablă frumoasă la căpătâiul patului, și mama a ridicat salteaua desupra pe el și a făcut o poliță sub pat. Da, și mama săraca nu mai știa unde să ascundă borcanele – gemuri, dulcețuri, că făceau înainte dulceață. No, și am fugit de pădurar acasa și ne-am ascuns sub pat. Când se uită în sus, „Ileano, uite ce-i aicea!”. Cu borcanul, na și ție, na și mie, am băut dulceața din borcane. Și erau legate cu ziar, nu erau legate cu ciolofan. Am mărunțit ziarul ca și cum l-au ros șoarecii. Au venit la fetele mari în vizită și înainte cu dulceață serveau pe băiat, nu cu prăjituri și cu sucuri, cum e acuma. Se duce mama ca să scoată dulceață și borcanele... toate răsturnate, murdare. S-a făcut de rușine mama, zice „îmi cer scuze, că nu știu ce s-a întâmplat, dar toate borcanele-s răsturnate pe poliță și nu mai e aproape nimica în ele”.

Pe când erați copilă, cum era în casă, ce avea mama în casă, ce mobilă avea, cum era în bucătărie?

Aveam două camere și acolo dormeam toți. Erau două paturi pentru ăi mari și noi, copiii, dormeam în canapei, erau canapeie din ălea bătrânești care se trăgeau așa ca o ladă și eu dormeam în ăla cu fratele. Și el într-una mă ciupea ori mă împingea, „uite, ni, mamă, nu mă lasă în pace!”, s-a necăjit mama și a luat făcălețul cu care făcea prăjitură și dă-i, și tot pe mine mă nimerea, că își băga picioarele pe sub ale mele, și el râdea pe urmă.

Era mai mare sau mai mic?

Mai mare.

Și s-a dus? Nu mai e?

Au murit, toți au murit, doamnă. În 2001, șase am înmormântat: două surori, un frate și cumnații. Din șase în șase săptămâni au murit toți, frate-miu a fost paralizat, sora mea a avut cancer, bărbată-su, paralizat. Am avut destule necazuri. Să revenim la casa părinților: aveam două paturi, un canapei, o sobă, o masă. Și mai aveam o masă mai micuță, așa, un pic mai înaltă ca asta, mai lungă și la masa aia mâncam toți; care în genunchi, care în picioare, care pe scaun.

Ce vă făcea de mâncare?

Tocăniță cu mămăligă, cu ce aveam, dar nu era fiecare cu farfuria lui, era o cratiță și de acolo toți cu mâna mâncam. Și nu era bolnav niciunul, toți erau sănătoși, acuma fiecare cu farfuria, cu furculița, cu cuțitul... De acolo mâncam toți, rupeam de mămăligă și băgam acolo. Și am crescut, uite, am ajuns bătrână la 86 de ani și cu d-astea. Nu era lux. Și erau fetele mari, surorile și veneau în vizită la ele, da' stăteau acolo cu copii, cu tot, nu separat. Ciocăne unul în ușă și noi toți eram la masă, mâncam. Soră-mea, i s-a făcut rușine, a luat masa dintre noi și a fugit cu ea în camera ailaltă, da' noi am rămas toți în jur.

Erați ca pisoii care vin la lapte. Am aflat, pe unde am mai fost în Voinești, că femeile își comandau pentru pat cearceafuri brodate, pernele brodate.

Da, acuma, mai pe timpul lui Ceaușescu erau ăstea. Înainte... era și înainte brodătură, dar nu de mână, de la fabrică, aveau lepedeie, cum spunem noi, le puneau numai de fudulie, ca să fie frumos în cameră, dar acuma nu se mai ține, s-au schimbat toate.

Cum era Sântilia, când erați dumneavoastră tânără?

Veneau băieții de la pădure, de la oi, de la munte și fiecare își alegea următoarea soție, gagică. Fata trebuia să-i deie la feciorul care umbla serios la ea o garoafă, fata care îl plăcea pe băiat îi prindea garoafa în haină sau în cămașă. Și băiatul aducea de la munte, de la oi, păpuși de caș. Aveau păpușar și puneau cașul și-l presau și-l puneau la fum și trebuia să le deie la mireasă. Și se duceau la horă. În drum erau, la Fița Cioacă, dacă mai ții minte, acolo la Manole, se aduna lumea roată, bătrânele pe scaune și fetele dansau. Stăteau așa, ca cum stăm noi, aicea la povești, babele: „uite fata aia ce gătită e, uite aia ce coadă are, uite aia ce îmbrăcată e, uite, aia are, aia n-are”. Și așa trecea ziua.

Băieții ce făceau, feciorii?

Ca și acuma: sârba, hora, învârtita, ciobănașul. Lăutarii le cântau cu vioara și cu țambalul. Nu era mâncare și băutură ca acuma, nimic. Fiecare acasă la el. Și fiecare își alegea mireasa. Toamna, când veneau de la munte, se căsătoreau.

Da' aveau vreo vorbă între ei?

Precis că fata cu băiatul aveau o vorbă între ei, pe urmă se duceau la părinți și se înțelegeau și cu părinții, așa îmi închipui eu. Băiatul făcea primul pas, îi dădea păpușa de caș. Și dacă le convinea unul de altul, atunci ea trebuie să-i deie garoafă. Semnul ăla era că sunt îndrăgostiți unul de altul.

Dar dacă venea un băiat și îi dădea păpușa de caș unei fete și fata nu îl plăcea, ce făcea? Îi dădea păpușa înapoi?

Nu-i dădea nimica, păpușa o lua și-i mulțumea și nu-i dădea înapoi. Atuncea ținea toată lumea o dată Sântilia. Și ăi pe vechi și ăi pe nou, nu cum sunt acuma, două religii. Da acuma nu se mai ține.

Pe vremuri, Sântilia se ținea de Sf. Ilie pe stil vechi, la începutul lui august.

Mai mult pe stil vechi au ținut sărbătorile și bătrânii. Se duceau la biserică, că nu era biserică pe stil vechi, dar sărbătorile le țineau pe vechi, majoritatea Voineștiului. Au fost cinci sau șase familii care țineau pe nou, chiaburii, erau câțiva, restul toți erau pe vechi. Iar credincioșii pe stil vechi țineau sărbătorile la ei acasă. Și făceau slujbele într-o șură, se ascundeau. La Slătioara, la Fălticeni, acolo se duceau și botezau copiii pe stil vechi, nu aici. Au suferit în pușcării ăștia pe stil vechi. Și am eu un văr care este la Moldova acolo și a stat ani de zile în pușcărie că a zis că a făcut politică și era închis într-o chilie, trăiește și acuma, are 95 de ani și încă e lucid.

Unde stă?

La Fălticeni, la mânăstire. Că se duceau, care erau gardieni, noaptea, de îi păzeau că ce fac și avea numai un gemuț foarte micuț și pe el când îl căutau, totdeauna era în genunchi și se închina. Frate cu Ileana lu' Țoi. Azi așa, mâine așa, el tot se ruga. La un moment dat, s-a dus și a spus la ăi mari, „eu nu știu ce e cu omul ăsta, că de câte ori mă duc și-l caut, e tot în genunchi și se închină”. Și-l băteau și-l chinuiau, numai la tălpi l-au bătut. Fuseseră picioarele negre de la bătaia multă, că să le spuie ce politică a făcut, și ăsta nu știa decât de credință. Și i-a dat drumul, și trăiește și acuma, că ne povestește, când mă duc și eu pe acolo. La 43 de mânăstiri am fost, pe vechi, până acuma în câțiva ani, în toate părțile sunt biserici acuma pe vechi. Să vă spui cum mâncam. În posturi, niciodată mama nu ne-a făcut mâncare ca să mâncăm de dulce, nu aveam voie, Doamne ferește! Ceapă prăjită cu mămăligă, tocană de ceapă cu varză acră, fasole.

La stână, ciobanii care erau pe vechi, ei ce mâncau în post?

Mămăligă coaptă cu ceapă, coceau și ceapa și le îngheța mămăliga în traistă și o puneau pe jar și așa o mâncau, și nu mâncau de dulce niciodată. Tatăl meu nu a mâncat în viața lui de dulce. Ne povestea cum mâncau pichioci coapte, le băgau în foc, le coceau acolo, aveau o sticlă cu zamă de varză, mai făceau câte o ciorbă de fasole sau de cartofi, pichioci le ziceam. Era silvoi, gem de prune, așa se chema, silvoi, și îl făceau gros, puneau apă cu zacăr și îl subțiau, băgau mămăligă în el și aia mâncau. Și au îmbătrânit, trăiau câte 80-90 de ani. Acuma, la 40-45 de ani, gata, ne culcăm. Erau rezistenți, era mâncarea curată. Nu era otrăvită cu atâtea. Și nu se știa de medicamente, te durea capul, te lega cu oțet la cap, te durea gâtul, îți punea pe zacăr câteva picături de gaz, trebuia să le iei și îți trecea gâtul. Te durea urechea? Îți storcea din nucă, cu cleștele, uleiu' și ăla ți-l încălzea și-ți punea în ureche. Ăștea erau medicamentele.

Când nu era spital, femeile nășteau acasă?

Da. Cu moașă. Era o femeie micuță, parcă și acum o văd, săraca, de la fântâniță pe strada aia stătea. Mama moașă, așa îi ziceam, Moldoveanu Haralambie. Era o femeie micuță și-o chemam acasă și nășteau femeile acasă. Și eu am născut pe băiatul meu acasă, pe cojoc acasă, aici în cameră sus stăteam. Era plecat în pădure bărbatul, îi aveam pe ăștealalți cu mine, însera și nu mai venea, pe mine mă apucau durerile, noroc că venise aici, în vecini, o femeie, a avut șase copii. Și aia știa singură treaba și am trimis pe fata mare să o cheme să vie până aicea. Zice „stai liniștită că viu eu, pune apă să fiarbă, caldă și bagă foarfeca în spirt medicinal și o bucățică de ață și stai liniștită că îți rezolv eu”. Așa s-a și întâmplat. Cojocul l-am pus jos, am pus o pătură, cearceaf pe el și în câteva minute am născut, foarte ușor. Că eram muncită, foarte muncită am fost. Înainte de a naște, a venit barbatu' acasă și îi zic eu tre' să nasc că nu mai pot, să deie telefon la salvare să vină salvarea să mă ieie. Era la nea Țică Popica, unde este acuma Depo, un depozit din ăsta de lemne, s-a dus acolo, era încuiat telefonul, a fugit la fabrică la Perdi, până s-a dus el acolo și a venit îndărăt, până a plecat salvarea, eu eram gata născută, ca și acuma nu aveam nici o durere, nici o nimica, vine el, ușa era încuiată, zice vecina „stai la geam că numa' îți arăt ceva”, băiatul era deja scăldat, pus în curat. A înțepenit la geam când l-a văzut. Zice vecina „încălzește oleacă de rachiu, să bem câte un pahar de rachiu”. În timpul ăla a venit salvarea și m-a luat, trebuia să mă ducă la spital. Drumul ăsta care se duce jos spre centru, era plin de gropi, rău, m-a zdruncinat până acolo, m-a dus la maternitate. Acolo era o tânără de servici, o moașă tânără, era îndrăgostită foc, era și gagicul cu ea, m-au băgat în cameră, m-au pus în pat, aliluia, stai acolo. Mai erau trei femei în cameră, am avut hemoragie, din zdruncinătura aia mare, femeile care erau acolo nu m-au recunoscut, că pe-ntuneric când te duci nu te cunoaște. Eu nu mai puteam, gemeam, da' ele între ele au început să vorbească, în zori. Zice „cine o fi muierea asta, că așa se vaită, ce o fi având?” și când le-am auzit, am zis că vorbesc și eu, am zis „faceți bine și aprindeți lumina și chemați pe cineva că mie așa mi-i de rău că imediat mor”. Deja era la schimbul de noapte cu ăla de dimineață. A venit femeia și când a ridicat de pe mine eu eram... S-a speriat, a venit doctorul, Dumnezeu l-a trimis pe doctor. Aoleu, când a văzut, imediat perfuzii și m-a schimbat și m-au dus în altă parte de acolo. Și pe aia a și dat-o afară pe loc, pe femeia care era de servici. Eram gata să mor și eu nu aveam nimica dacă mă lăsau acasă în pace, să nu mă mai ducă atuncea noaptea, a doua zi puteam să joc pe aicea prin grădină. Și la celălalt, de la făcutul fânului m-am dus pe jos la maternitate. Foarte ușor i-am născut pe toți patru. Da' să vezi mai pe urmă, asta a fost joia, vinerea el s-a dus în pădure, sâmbăta n-a venit la mine. A trecut tot femeia asta pe aicea și am văzut-o pe geam. Zic „du-te și spune-i să vie, că în trei zile tre' să anunț la primărie că am născut”. A apărut de undeva, da' eu nu l-am văzut, cum a intrat în maternitate, cum a luat foaia de naștere că am născut, s-a dus la primărie, a anunțat, nu m-a întrebat că ce nume punem, n-a intrat la mine ca să mă vadă. A venit pe seară iară, tot după-masă, era beat, a început: „Dumnezeu și Cristos, că vă convine vouă să stați crăcănate în vârful patului, nu știți acasă câtă treabă este!” Ce era să fac? Știam că era vacă, erau copii, erau porci, cai, păsări. Era sâmbăta după-masa, ce să știu să fac, Doamne? Erau copiii cu noi acolo, nu erau separați. Am luat copchilu' și eu în brațe, am strâns ce-am avut și pe jos, acasă, cu el în brață. Am venit aicea, tot descuiat, liber, el nicăieri, n-ajunseseră acasă încă de băutură. Mă uit pe geam, vaca trebuia mulsă, era nemulsă, cailor le era sete, porcii guițau de foame... Ce să fac? Am pus fata în pat, am învălit-o, du-te și vezi-ți de treabă. Le-am dat mâncare, am aranjat tot, am închis. Când a venit, am lăsat ușa descuiată ca să poa' să intre, a intrat în casă și căzut pe brânci, pe podele. Acolo l-am lăsat și eu. Altădată mă ocupam de el, îl puneam pe o pătură, pe cojoc. În zori fetița a început să plângă, da' el, de jos: „caț! caț!”, a crezut că-i pisica.

Voiam să vă întreb: v-a plăcut de el până la urmă?

Nu mi-a plăcut, doamnă, Dumnezeu să-l ierte, a murit și nu l-am plăcut, m-a bătut destul, m-a alungat destul.