Patrimoniu etnografic

Bine reprezentate în patrimoniul etnografic sunt uneltele folosite în industria casnică textilă. Muzeul deține războaie de ţesut și părţile componente separate ale acestuia: suveici, scripeți, spete, iţe, tindeici, piepteni, lopățele etc. Pentru etapele premergătoare țesutului erau întrebuinţate unelte pentru prelucrarea lânii și a cânepii -  melițe, piepteni pentru scărmănat, hecele pentru selectarea fuioarelor, furci și fuse pentru tors, roți de tors și unelte pentru pregătirea firelor pentru țesut – rășchitoare, vârtelnițe, alergătoare, sucale și roți pentru făcut țevi, urzare.

Furca de tors, obiect de uz cu importante valențe artistice și simbolice

Obiect indispensabil din locuința tradițională, cu rol important în industria casnică textilă, furca de tors are o istorie care ne trimite înapoi în timp până în neoliticul timpuriu. Mărturie stau descoperiri arheologice precum fragmente de țesături și numeroase fusaiole și greutăți pentru războiul de țesut vertical.

Furca, indiferent de categoria din care face parte, este un obiect static, ce se fixa fie pe podea, fie în brâul femeii.

În imaginea furcii regăsim pe de parte o reprezentare simbolică a axei lumii, a arborelui vieții, un motiv al ascensiunii la cer, iar pe de altă parte o materializare a cererii în căsătorie și a angajamentului.

În multe zone etnografice, cum este și cazul Harghitei, povestea furcii începea cu momentul în care era lucrată de un tânăr cu scopul de a fi dăruită unei fete pe care o plăcea. Din acest motiv multe furci au calități artistice deosebite, fiind sculptate, pictate sau împistrite.

Furca, alături de fus, erau obiecte nelipsite femeilor, care le însoțeau pe tot parcursul vieții, începând cu perioada premaritală. Astfel, aceste obiecte căpătau în timp o încărcătură afectivă, încorporând povestea posesoarei și a familiei ei.

Adesea lucrate dintr-o bucată, uneori având zurgălăi atașați, în forme aplatizate (furca cu aripi) sau urmând forma circulară a lemnului, decorul și lungimea furcii variază.

În colecția etnografică a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni regăsim pe de o parte furci simple, menite a îndeplini doar un rol utilitar, însă regăsim și piese atinse de simțul artistic și nevoia de frumos a creatorului.

Din cercetări etnografice anterioare, patrimoniul etnografic s-a îmbogățit cu câteva piese deosebite, descoperite mai ales în satele Vidacut și Uilac din comuna Săcel, Harghita. De aici provin două furci sculptate, una având și zurgălăi, și una sculptată și pictată. Toate prezintă registre cu lalele sculptate, iar pe una dintre ele regăsim și romburi care trimit la Coloana infinitului.

Furca sculptată și pictată este una cu totul deosebită. Trei registre sculptate în forma unor lalele înconjoară furca, ce a primit o culoare de fond roșu-vișiniu peste care s-a pictat ulterior motivele în alte culori. Puncte, linii, romburi, zigzag-uri îmbracă suprafața furcii. Aceste lalele sunt minuțios lucrate, atât sculptural cât și pictural.

Despre furcile specifice zonei de nord a județului Harghita, Zorel Suciu, etnograf și muzeograf la Muzeul Etnografic Toplița relatează, prin cuvintele mamei, că erau împistrite cu vârful briceagului, date cu cărbune, apoi șterse și la urmă date cu unt pentru luciu. “Acasă se torcea cu furci lungi, iar dacă erau angajate și în alte activități, trebuind să se deplaseze de ici-colo, (femeile) umblau cu furca prinsă sub brațul strâng sau în brâu, pentru a toarce și în timpul mersului.” Căci în lumea satului, una dintre concepțiile - drepte sau nedrepte - era că “mâinile femeii nu trebuie să stea niciodată degeaba”, nota Virgil Vasilescu.

Tot despre furcile din nordul Harghitei, Doina Dobreanu spune că “erau simple, alcătuite din două părți: bățul, de care se lega cu sfoară caierul, și tălpiga în care era montat bățul. (...) Cu furca în brâu nu am văzut, decât o singură femeie, venită în sat prin căsătorie, de la Bicaz”.
Doina Dobreanu, publicist și etnograf din Subcetate, păstrează furca de tors a mamei sale Ioana Dobrean (1925-2016), o furcă cu tălpigă, pe care apare încrustat anul 1944, primită în dar de la tânărul care avea să-i devină soț, Aurel Dobrean. Furca, la care a lucrat mai mult de 60 de ani, este împistrită cu o fâșie/buclă ce îmbracă suprafața superioară a bățului, urmată de un registru cu pătrățele dispuse asemeni tablei de șah, apoi în partea inferioară prezintă și alte motive precum vrejul.

Fotografii

1, 2 - Furcă cu talpă, sculptată și vopsită, cu zurgălăi, din colecția MNCR. Proveniență, Vidacut, Săcel, Harghita

3, 4 - Furcă sculptată și pictată, din colecția MNCR. Proveniență, Uilac, Săcel, Harghita

5 - Furcă sculptată, cu motive stilizate (lalea și coloana infinitului), din colecția MNCR. Proveniență, Vidacut, Săcel, Harghita

6 - Furcă cu zurgălăi, sculptată cu lalele stilizate, din colecția MNCR. Proveniență, Vidacut, Săcel, Harghita

7 - Furcă împistrită, cu tălpigă, datată 1944. Proveniență, colecție privată Doina Dobreanu, Subcetate.

Meşteşugul olăritului este reprezentat în patrimonial etnografic al Muzeul Naţional al Carpaților Răsăriteni prin vase din ceramică cu rol practic şi decorativ. Printre acestea se regăsesc oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor, oale pentru sarmale, oale pentru prins lapte, oale pentru fiert magiunul, ulcioare de diferite mărimi pentru apă realizate în centrele producătoare de ceramică neagră Dăneşti și Mădăraş din județul Harghita cu o ornamentație destul de sumară. Alături de vasele de uz se regăsesc cancee și farfurii smălțuite din centre de olărit transilvănene (Turda).

Instrumentarul meșteșugului prelucrării metalelor, fierăritul se compune din: foale, barosuri, dornuri, pile, șpițuri, ciocane, clești, burghie, menghine.

Sursă: „Țara Bârsei”

            „Etnografie românească” Ion Vlăduțiu

„Civilizația lemnului în estul Transilvaniei. Interferențe. Plutăritul, prelucrarea și comerțul lemnului” Dorel Marc

Foto: Arhiva MNCR

Instrumentarul meșteșugului prelucrării metalelor, fierăritul se compune din: foale, barosuri, dornuri, pile, șpițuri, ciocane, clești, burghie, menghine.

În patrimoniul etnografic al muzeului se regăsesc şi obiecte de artă religioasă, icoane pe sticlă, icoane pe lemn, cruci realizate de artiști iconari anonimi.

În patrimoniul muzeului se regăsesc sisteme tradiționale care reflectă modalitățile diverse folosite în zonă pentru transportul și circulația materiilor prime, mijloace rulante cu tracțiune animală (care cu proțap) sau folosind forța omului (teleguță) și glisante tractate de animale (sănii pentru transportul persoanelor și sănii adaptate pentru transportul buștenilor de construcție sau a lemnelor de foc din pădure), ori numai părţi ale acestora (roți de car, cruci de car, tânjală, oiște). Având în vedere importanţa animalelor de tracţiune, muzeul păstrează numeroase juguri, potcoave, șei, gâtar pentru măgar.

Omului din satul tradițional, câmpul nu-i asigura numai roade agricole și locuri de pășunat, ci îi dădea și remedii menite a-i susține starea de sănătate și de a-i alina dureri.