Aprinderea focului cu amnar, cremene și iască

Aprinderea focului cu amnarul și cremenea este o metoda foarte veche, fiind principala metoda de aprins focul, din Epoca Fierului până în secolul 20. Chiar dacă chibritul a intrat pe piață în anul 1827, în Europa, amnarul și cremenea au fost folosite până la începutul secolului 20, în special la țară, unde oamenii nu își permiteau sau nu găseau să cumpere chibrituri.

Pentru aprinderea focului, pe lângă amnar și cremene, este necesară iasca.

Ca material inflamabil care se aprinde de la scânteile produse de amnar și cremene se folosea iasca, papura sau diferite materiale carbonizate.

Iasca tradițională este pregătită dintr-o ciupercă, ce crește pe copacii de foioase.

Amnarul este o bucată de oțel care se folosea în vechime la aprinderea focului, împreună cu o bucată de cremene (silex) și cu o fâșie de iască uscată.

Tehnica de aprindere a focului: iasca se pune pe cremene, se lovește cremenea cu amnarul. Scânteile aprind iasca. Acțiunea de a produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul se numește „a scăpăra”.

Demonstrația a fost făcută de meșterul Iacob Borzos, meşter popular în sculptura în lemn, din comuna Vâlcele, jud. Covasna.