Ghiță Popp

Avocat,  publicist, om politic Ghiță Popp s-a născut la Poiana Sărată, jud. Bacău (localitatea a făcut parte din Comitatul Trei Scaune) . A urmat  cursurile Facultății de Drept la Budapesta și Viena și a obținut titlul de doctor în drept la Universitatea din Cluj. În  1905 a devenit corespondent la ziarul ,,Tribuna” din Arad unde s-a și angajat la terminarea studiilor, în 1906, iar din  1912 a fost redactor la ,,Românul”după fiziunea celor două publicații. În vara anului 1914 a trecut clandestin în România. A făcut parte din grupul de ardeleni care în 1915 a semnat o declarați publică prin care se cerea intrarea imediată a României în război contra Austro-Ungariei, declarație în urma căreia toți semnatarii au fost judecați în lipsă și condamnați la moarte. În 1916 a intrat  voluntar în armata română și în 1917 a fost trimis, de guvernul român, împreună cu alte trei persoane, la Kiev, unde au scos gazeta ,,România Mare”. În septembrie 1918 s-a aflat la Chișinău și alături de alți doi covăsneni, Romulus Cioflec și Nicolae Colan, a colaborat la gazeta lui Onisifor Ghibu, gazeta ,,România Nouă”. A participat la Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, fiind membru în Comitetul de unire, ca cenzor. Consiliul Dirigent l-a trimis la Paris și apoi la Berna pentru a inteprinde activități de promovare națională. Revenit în țară, în 1919, a fost ales deputat în primul Parlament al României întregite și până în 1938 a mai fost ale de opt ori parlamentar. A  intrat în viața politică a României Mari alăturânu-se liderilor PNȚ, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, și în perioada 1941-1944 a fost secretar general al partidului. În perioada 1931-1932 a fost subsecretat de stat la culte și minorități. În august 1944 a făcut parte din delegația care a participat la negocierile de la Moscova pentru semnarea armistițiului. În noiembrie 1944 a fost numit secretar de stat la Departamentul Cultelor și Artelor și în decembrie, același an, ministru al Cultelor și Artelor în cadrul guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu. După 6 martie 1945, ca și alți numeroși anticomuniști din epocă, a fost închis. Începând cu anul 1947 a stat  zece ani în detenție la Aiud a mai petrecut alți cinci, până în 1962, cu domiciliul forțat în Bărăgan.