Pompiliu Nistor, al doilea băiat al preotului Dionisie Nistor și al soției sale Elena (n. Stanciu),s-a născut la 16 octombrie 1883 în Araci, în prezent sat în comuna Vâlcele din județul Covasna. Pompiliu Nistor și-a început studiile în satul natal apoi a continuat în Satulung (în prezent localitatea Săcele). Studiile secundare le-a făcut în Brașov la liceului ,,Andrei Șaguna", fiind un elev merituos, având în vedere rezultatele obținute.

Pe băncile școlii din Brașov a legat prietenii cu personalități importante ale vieții politice și culturale, de mai târziu din Transilvania și din România. Printre cei cu are a legat prietenie de durată se numără: Onisifor Ghibu, Ghiță Pop, Ioan Rafiroiu (după căsătoria cu sora lui, Valeria, au  devenit cumnați).

În anul 1902 s-a înscrie la Facultatea de Medicină din Budapesta și  pentru bunele  sale rezultate a beneficiat de o bursă Gojdu. S-a bucurat de apreciere atât pentru rezultatele școlare cât și pentru spiritul său organizatoric, iar în anul 1906 a fost ales președintele Societății  ,,Petru Maior" a studenților români din Budapesta.

În anul 1907 a absolvit facultatea de medicină, iar în anul următor a obținut  titlul de doctor în medicină. În anul 1908 și-a început cariera ca medic secundar la spitalul din Arad, ulterior pentru o scurtă perioadă a fost angajat ca medic în armata Austro-Ungară.

Începutul războiului îl găsește în localitatea Zărnești, mai aproape de locurile natale, unde funcționa ca medic de circumscripție, din anul 1910. În anul 1914 a fost înrolat în armata austro-ungară cu gradul de locotenent și trimis pe frontul din Galiția.

La fel ca ceilalți români ardeleni care au îmbrăcat haina militară, în calitate de cetățean al monarhiei dualiste, a fost supus îndatoririlor cetățenești, printre care era și datoria de a   servi în armata chezaro-crăiască. Dar situația multora dintre ei avea să se schimbe odată cu intrarea României în război, unii au dezertat din armata austro-ungară și au trecut în România, iar alții, mulți la număr aflați pe frontul de est, s-au lăsat prinși în mod intenționat fiind duși în lagăre de concentrare din Rusia.

Pompiliu Nistor a părăsit, la începutul lunii decembrie, lăgărul din Buskși a ajuns în lagărul de la Darnița. Acest lagăr, aflat la mică distanță de Kiev, a fost desemnat, la 1/13 septembrie 1916, ca loc de concentrare a prizionierilor care doreau să se înroleze ca voluntari în Armata Română. Deși activitatea de concentrare a prizonierilor a început în a doua jumătate a lunii noiembrie, la sfârșitul lunii decembrie erau deja la Darnița, 220 de ofițeri și 1200 de intelectuali cu grade inferioare. La 7 ianuarie 1917 s-a constituit un Comitet cu atribuții executive, activitatea acestuia fiind sprijinită și de Pompiliu Nistor și Emil Isopescu.

După demersuri repetate pe lângă guvernul român, la Darnița a fost trimis Gheorghe C-tin Pietraru, care a discutat cu Victor Deleu și Pompiliu Nistor problema organizării voluntarilor din Rusia.

Organizarea practică a corpului de voluntari a început pe 23 februarie 1917, iar prin ordinul 1191 al Ministerul de Război al României s-a constituit Corpul Voluntarilor  Ardeleni-Bucovineni din Rusia.

În ziua de 5 martie, în prezența generalului Coandă, a colonelului Gh. C-tin Pietraru și a membrilor Comitetului Executiv, voluntarii de la Darnița au semnat un angajament  și ca  efect al semnării acestuia, ei au devenit militari români cu toate drepturile și obligațiile asociate acestui statut. Mai târziu, prin Decret Regal, au primit și cetățenia română.

La Darnița, în 11 aprilie, a avut loc o adunare la care au participat aproape 500 de ofițeri, subofițeri și intelectuali care urmau să redacteze un memoriu. Cel care a vorbit în fața celor 500 de ofițeri a fost  medicul Pompiliu Nistor. Pentru redactarea acestui memoriu a fost aleasă o comisie din care a făcut parte și Pompiliu Nistor fiind și cel căruia i s-a încredințat redactarea unui memoriu. Acest document intitulat "Manifest al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni" cunoscut şi sub numele de "Declaraţia de la Darniţa" a fost adoptat în cadrul adunării voluntarilor români din acest lagăr la 13/26 aprilie 1917.

El a fost trimis tuturor guvernelor puterilor Antantei, precum și reprezentanților presei naționale și internaționale și partidelor politice românești.

Acest memoriu a readus în fața Marilor Puteri dorința poporului român de a trăi unit într-un singur stat independent și suveran și reprezintă prima declarație de acest tip, ca preambul al Marii Uniri de la Alba Iulia și a precedat cu peste un an Declarația de autodeterminare de la Oradea din 12 octombrie 1918 fiind numit în istoriografia modernă ca „Prima Alba Iulia”.

A  fost  ales deputat în Marele Sfat Național, iar mai târziu membru al Senatului României. La încheierea războiului și-a  reluat activitatea de medic rural la Zărnești, fiind apoi numit,pe rând, medic șef al orașului Tg. Mureș, medic primar al orașului Brașov și în 1941 inspector general al Ministerului Sănătății, până în 1944, când s-a pensionat. În această perioadă a activat în cadrul Federației interaliate a foștilor combatanți, organism care îi grupa pe reprezentanții a zece națiuni ce au purtat război între 1914-1918 împotriva Triplei Alianțe, ocupând  din 1932 funcțiile de președinte al secției române și vicepreședinte al Comitetului executiv al acestui organism.

A participat, ca medic militar, și în al doilea război mondial,alături de soția sa Virgilia Nistor care era soră de caritate.

S-a pensionat în anul 1944 dar a continut profesia de medic școlar în unități de învățământ din Brașov.

La 19 iulie 1961 a trecut la cele veșnice fiind înhumat la cimitirul din Şcheii Braşovului.