Bâta ciobanului: însemn, toiag, sprijin, unealtă, portativ și armă
Bâta ciobănească nu este un simplu obiect – are multe întrebuințări și valențe. Ea este un însemn pentru cel ce o poartă; mai ales în trecut ciobanii nu se desprindeau de ea nici când umblau prin sat ori mergeau la oraș. Oierul e nedezlipit de bâta lui – în mai toate pozele apar împreună. Nu trebuie să ne mire când chiar la oraș, în vreun studio fotografic, ciobanul nostru apare cu ea.
În multe fotografii, ciobanul a fost surprins sprijinind bărbia pe cele două mâini așezate cu palmele una peste alta cu fața în jos pe măciuca bâtei și cu privirea atentă peste turma de oi. Uneori bățul se ține – tot de sprijin – sub axilă. În altele, era în mișcare, cu bâta în mână, în urma sau în fața oilor, cu pași hotărâți. În deplasare, uneori, ciobanii țin măciuca pe ceafă cu mijlocul, iar capetele cu mânile – parcă se crucifică.
Este și toiag, pentru că ajută la deplasare, mai ales în zonele înalte, accidentate; este sprijin deopotrivă – în lungile ore de păscut oile, ciobanii caută odihnă în ea. Cum zice Mircea Cojan: „Te sprijini în ea și tare te ajută atunci când te duci pe coastă”. Unii ciobani bat câte un cui metalic mai gros, cu rol antiderapant în partea bâtei care se sprijină pe pământ. Măciuca este unealtă la stână, o prelungire a mâinii ciobanului – cu ea ciobanul dirijează oile, corectează câinii și cine știe ce utilizare îi mai dă. Notăm că uneori ciobanii folosesc în locul ei o nuia mai groasă – de exemplu atunci când dau oile în strungă (măciuca ar vătăma oile ce sunt îndemnate să treacă la muls).
Pentru că ciobanul o cioplește, o împodobește, bâta este un portativ, un suport de manifestare artistică. Nu toți ciobanii din Voinești își ornamentau bâta. Însă „o cruce, făceau toți” zice Mircea Cojan, iar nea Din Costea spune: „Cât eram pe la oi, mai făceam câte-un băț, mai câte-o floare pe el, măciuca”. Zi de zi, erau folosite bețe simple, neornamentate. Cele împodobite erau scoase mai la ocazii, la sărbători precum Sântilia, în momente mai deosebite. Lungile ore petrecute alături de oi și cu bâta în mână se citesc privind încrustăturile multe, fine, de pe ea – timp este destul. Și dor: dor încrustat în lemn.
Bâta este cu siguranță o redutabilă armă: câți dintre răufăcătorii cu patru sau cu două picioare nu s-au ales cu țeasta ori oasele zdrobite! Fiind un obiect cu potențial de a fi folosit agresiv „nu orice cioban era vrednic de a purta bâta ciobănească; cei tineri și nepricepuți, sau poate prea iuți la mânie nu aveau voie să o poarte, li se dădea doar o nuia, numai după câțiva ani de ciobănie, baciul decidea dacă începătorul poate purta o bâtă”, aflu de la Nicu Manea. Bețele scurte era bune „pentru scandal”. Pe vremuri, ciobanii foloseau bâtele pentru rezolvarea problemelor destul de des. De multe ori, nedeile mocănești se lăsau cu bătăi între feciori, unde bâta era bună atât în atac, cât și în apărare. „Bățul subțire e de dus la plimbare, ăla mai gros e pentru apărare” (Valer Munteanu). „Cu bâta pe schinare” și-o mai luau și tinerii mânători de la oi, care nu știau că „somnu-i sărăcie” (Mircea Cojan). În sfârșit, se zice că „un cioban robust, curajos, crescut în mijlocul naturii, este în stare, cu ajutorul boatei, să țină piept chiar și unui urs. Dacă mai primește și ajutor hotărât din partea haitei lui de dulăi, atunci reușita poate fi deplină: ursul pleacă, așa cum se spune în popor, cu buzele umflate, fără a răpi nicio oaie din turmă.”
Am înșiruit mai sus întrebuințările „convenționale” ale bâtei. Voi continua cu unele inedite, pentru că într-adevăr, nebănuit de multe utilizări are: când l-am întrebat pe nea Mircea – de-a dreptul și, recunosc, destul de „neprofesionist” (mult prea generală a fost întrebarea) – „La ce folosește bâta?”, a fost oarecum mirat că cineva poate întreba așa ceva... Răspunsul lui a venit repede, cu o clătinare de cap și o ridicare de umăr: „la orice!” Vom vedea acum câteva dintre aceste „orice” – cele mai „altcumva”.
Măciuca e bună ca suport pentru socoteli făcute cu creionul ori cu briceagul – un răboj așadar.
„Dacă murea o oaie, îi legai picioarele cu o creangă și o atârnai pe băț”.
„Dacă ciobanii erau nevoiți să sară garduri, se aruncau peste ele cu ajutorul bățului, cum vezi la televizor sportivii la săritura cu prăjina, pentru asta erau bune bețele lungi. Am trecut și Oltul în băț!” mi-a povestit nea Mircea. Nu chiar pricep cum stă chestiunea aceasta, dar nu-i bine ca mereu să încercăm să ne explicăm totul.
Povestesc ciobanii bătrâni că în trecut bâta era folosită și la diverse jocuri-întreceri între tinerii ciobani, care foarte multe posibilități de distracție nu aveau pe munte. Să nu uităm că singurul nostru sport național se joacă cu o bâtă și că se numește oină. Un cuvânt în plus în legătură cu denumirea acestui sport: în Maramureș el se numea „ojerul” sau „oirul” – ca și „oi-na” (despărțirea pe silabe ne aparține) – să fie oare aceste etimologii străine de ciobănit?... Nu, străine nu pot fi pentru că intrarea în terenul de joc se numește „intrarea în strungă” iar căpitanul de echipă „baci”. De la „joacă” trecând la „joc” notez că de la bâta ciobanului la bățul călușarului nu este decât un pas.
În perioadele în care ciobanii stăteau departe de casă și de familie, singuri, în mijlocul naturii și erau încercați de nostalgii sau doruri, „te uitai la băț ca la mândră”... mi-a mărturisit Mircea Cojan.
Pentru că o poartă mai mereu și pentru că o ține la așa cinste, pentru că îi este așa de aproape de suflet bâta e, cu siguranță, o bucată din inima mocanului. Alături de acel mereu „semper fidelis” – câinele ciobănesc, bâta este cel mai de nădejde tovarăș de viață al ciobanului nostru.
