Interviu cu Florea Cojan din Covasna, născut în 1956
Interviu realizat de Florentina Teacă în data de 13 iunie 2022; cercetare în cadrul proiectului „Oieritul tradițional în sud-estul Transilvaniei”
Bună ziua! Ne aflăm la Piliș, aproape de Comandău, unde ați urcat în data de 5 mai, cu sterpele. Sunt doar ale familiei sau aveți și de la oameni din sat?
Avem vreo șase sute de sterpe. Ale noastre și vreo treizeci din sat.
Și cum vă tocmiți cu oamenii?
Ei plătesc un milion văratul. Și la sterpe, și la mânzări, atât. Și primesc șase kile de brânză și unul de urdă, după mânzări. După sterpe, nu.
Ce înțelegeți prin sterpe? Aici intră și tineretul?
Tot. Care au fost cârlani de-acu’ un an, care n-au fătat, cum îs mioarele, cârlanii, tot. Tot ce nu se mulge.
Pe vremuri, la începutul sezonului pastoral, se făcea măsuratul laptelui. Se mai face acum?
Nu mai există. La tata, până prin anii ’50 au făcut. Era care-și mulgea oaia lui, să nu spună cu nu i-o mulge bine, sau… Cât lapte s-aduna, atâta brânză îi dădea. Două, trei kile, nu dădeau mai mult atunci, pe an, de oaie, că nu se făcea. Înțărcau târziu, prin iunie, știi? Îi lăsau să sugă, mieii, că nu-i lua nimeni atunci, îi lăsau să sugă. Mieii îi înțărcau, aveau înțărcători separate, înțărcau întâi și dup-aia mulgeau. După o săptămână după ce se făcea, vineau toți, că atunci erau stăpâni toți, aveau o sută, două sute de oi, erau câte cinci inși la un loc. Mulgeau oili: ăla atât, ăla atât, ăla atât. Și-aveau pe băț. Era un băț crăpat, jumate era a lu’ ăla de vedea de stână și jumate, la ăilalți. „Ai luat atâta brânză”, îi făcea un semn acolo pe băț. Și toamna s-adunau iar grămadă, „no, tu atâta brânză ai luat, tu ai luat cinci sute de kile, sau șase sute…”
O luau pe toată o dată sau pe rând?
Pe bucățele, nu puteai s-o dai toată o dată. În iulie, în august, iei așa, pe rând. Și făceau acolo semn și toamna s-adunau iară, să vadă, mai are de luat, nu mai are de luat.
Ăsta era răvășitul brânzei. Răvășitul oilor?
Răvășitul ăla era toamna, prin septembrie, când coborau de la munte. Atuncea se răvășeau și, no, fieșticare, la tomnat. Care unde apuca… Tomașfalău, Târgu Mureș…
Dumneavoastră cât de departe ați fost? La iernat?
Eu am fost în Teleorman, Alexandria, Turnu Măgurele. Am fost în Ialomița, la Drajna, la Lehliu Gară. Plecam prin 20 octombrie. La Revoluție, țiu minte, m-a prins Revoluția la Tecuci. M-am dus cu Ceaușescu și-am vint cu Iliescu.
După Revoluție, ați continuat să mergeți în transhumanță?
Nu, nu m-am mai dus. Nu mai mergea. Eu am fost cu ale C.A.P.-ului. Aveam și noi, câte-o sută, aveam. Aveam, ciobanii, vreo 300, de toate.
Cât dura un astfel de drum?
O lună jumate, până acolo. Cu măgar, cu samar.
Dormeați în cojoc, lângă oi?
Păi da’ cum?
Mergeați ziua sau noaptea?
Noaptea mergeam, ziua cam dormeam. Noi treceam noaptea, ne duceam tot în treacăt, le luam de la urmă și ne duceam încet, așa, să treacă noaptea. Ziua erau sătule, trăgeam acolo-ntr-un colț, dup-aia plecam iar, sara. Într-un an, am intrat în rapiță, am intrat vreo sută de metri, a vint președintele [de C.A.P.], le-a dus la obor. „Stai, că-s multe oi, 1000 de oi, unde le bagi?” I-am fost dat vreo 10.000 de lei, ne-a lăsat. Aveam vreo 30.000 de lei puși în lăibărică, numa’ la năcaz. Nu știau nici ciobanii că am bani la mine. Îi aveam p-ăia de cheltuială separate, ăia, în caz de ceva. Aiiii… ce de porumb era p-acolo!
După Sfântul Dumitru? Nu era cules porumbul?
Toată iarna culegeau. Băgau armata, soldații, și toată iarna culegeau. Dacă te duceai mai curând, îl găseai tot în chicioare, că adunau sfeclă, adunau tot, dup-aia se luau de porumb. Puneau soldații, câte o sută de soldați, o sută de rânduri. Unu’ lua, cinci nu. Și tot s-aduna, mă! Tot era! Ăiii, ce de porumb era (n.n.: pronunță irea)! Ireau grămezile de cinci ori înalte cât stâna asta și lungi până la coșar, vreo 50 de metri. Erau câte cinci, șase grămezi, la un loc, acolo. Cărau mașinile, toată primăvara cărau, veneau cu cupa, îl încărcau și-l duceau, îl puneau în trinuri…
O lună jumate pe drum. Mi se pare tare greu.
Încoace am făcut trei săptămâni. Că era în februarie, pe la sfârșit, erau grânele mari și-a trebuit să silim, să nu… [să nu stricați?] Păi da. Mai dădeam drumu’, da’ mai pe mărgini, așa. Și-am făcut trei săptămâni, pân-am intrat între munți.
Nu se-ntâmpla să fete oile pe drum? Sau le fătați acolo?
Mai rămâneau care nu fătau p-acolo și mai fătau și pe drum.
Și mergeați așa, cu mieii ăia cruzi?
Păi da’ cum? Eeee… era greu.
Ce rasă de oi aveați?
Țigaie. Mai bună decât țurcana, la noi, aici. Păi noi le iernăm, noi… Țurcana tre’ să stea liberă, noi avem țarcuri, saivane, ei le bagă numa’ la fătat. Au lâna mare, se umple de noroi. La noi, țigaia a mers, țigaia merge. Au adus, au băgat bucălăi, carabașele alea… îs mari, fată cam doi. Ccam din Oltenia, de prin zona aia, de prin Bărăganu le-au adus. Șchioapă tare, îs urâte când șchioapă, îs mari, știi? Și… nu merg la noi! La noi, țigaia! Bunicii noștri aveau țigaie și noi, tot țigaie.
Câți câini aveți? Și ce nume obișnuiți să le puneți?
- Înainte? Nuți – era rea de gură, lătra toată noaptea, Golanu – mare, cam umbla prin sat, Parciulea, Tărufleac, Șoimu, Chizdoanca. Asta era cățea bună.
Ce înseamnă un câine bun?
Păzeau noaptea. Și la urs și la lup.
O cățea făta mai mulți pui. Nu toți se dovedeau a fi buni. Ce făceați cu aceștia?
Îi opream. Care se făcea bun, îl opream, care nu, îl dădeam. Sau îi pușcam, nu-i lăsam să mânce degeaba.
Ce le dădeați de mâncare câinilor?
Mămăligă, înainte. Zărul îl mâncau porcii, aveam porci. Și câte cinzeci de porci aveam la stână, aici era plin golul (n.n.: zonă neîmpădurită, gol montan; aici e vorba de golul Pilișului). Da’ cum? Era ghine înainte!
Ciobanii, în transhumanță, cu ce se hrăneau?
Aveam făcut sloi. Și urdă, și brânză aveam pe măgar. Și făceam mămăligă. Urda aia, aia ține, nu se strică, o săram de vara, o băgam la putină și toamna, când plecam, o luam.
Puneați și putina pe măgar?
Nu, tăiam din ea (din urdă). Aveai bani, de mai luai pâine din sat, nu prea găseai multe atuncea, îți dădea numai pe cartelă ș-apăi te rugai de ăla, dădeai ciubuc ca să-ți dea trei pâini sau mai multe. Slănină, aveam cârnați. Sloi și brânză și urdă.
Ce era sloiul?
Oaie făcută. O bagi cu totul în căzan, o fierbi; carne conservată, din oaie. Aia o mânci așa, și rece, și caldă.
Cunoașteți cazuri de voineșteni rămași prin locurile pe unde au trecut cu oile, în transhumanță?
Moș Maioru, stă chiar aici, vizavi de Din Pană, delavale de Doina Tecoiu, avea un frate. Ăsta a rămas în Bărăganu. Când a fost cu oile la Călărași, a rămas p-acolo. Și când ne-am dus noi, în ’79, ne-am dus la piață. Și la piață, acolo, era piața mare, văd unu în haine sârbe, ca noi. Când mă uit, am văst că samănă cu ăla. „Mata de unde ești?”/ „Da’ voi de unde sunteți?”/ „Noi, din Covasna, din Voinești.”/ „Și eu îs tot d-acolo. Îs frate cu Gheorghe Maioru”. No, și-a rămas acolo. S-a-nsurat acolo, avea familie, avea tot, era d-acolo, la vreo cinșpe kilometri stătea, spre Călărași, într-o comună, acolo.
Despre vechi superstiții de-ale bătrânilor ce știți?
Păi… furau boboci, îi ardeau, îi puneau în sare și-i dădeau la miei, ca să se facă mieii buni, grași și frumoși. Dădeau și copchii. Înainte, omorau copchii și tot așa, amestecau cenușa cu sare. Atuncea, la miei dădeai sare într-un deal, așa, erau bolovani. Sfărâmam sarea, o dădeam pe chiatră, pe lespezi și-o puneam așa măruntă pe 50 de bolovani, știi? Și-o lingeau acolo mieii. La sărărie, așa se zice, da.
Ați auzit că n-ar fi voie să se facă bulz în jar înainte de Sânchetru? Sau că atunci când se făceau semne la miei se aruncau în foc resturile crestate din urechi, apoi se amestecau în sare?
Așa se zicea înainte, că cică se spuzesc oile. Da’ acu’ se pune și nu pățesc nimica. Când făceau semn, că nu făceau când fătau oile, o dată,-ntr-o zi, făceau și le puneau pe foc. Mulți le puneau pe foc, să nu mai facă răsfug (n.n.: boală contagioasă a oilor, a caprelor și a vitelor, manifestată prin inflamația ugerului, prin încetarea secreției lactate) oile. Le cade ugerul. Înainte luam, era prin cimitir răsfug (n.n.: plantă erbacee cu rămurele subțiri, verzi și aproape lipite de frunze, cu flori galbene, întrebuințată în medicina populară ca medicament împotriva răsfugului); și-aici la crucea lu’ Traian îi pus (n.n. Traian Papuc, lovit de cal pe muntele Piliș, pe locul accidentului este ridicată de către familie o cruce, 1957-1974) răsfug d-ăla, tot așa îl dădeam cu sare amestecat și-l dădeam la miei și la oi, să nu facă… Că înainte nu le tratam, că nu era tratament.
Ce alte plante mai foloseați ca leacuri?
Păi… aia cu răsfugul. Știrigoaia, la râie. Adică rădăcina ei. Cât n-am scos p-aici…oooo… N-aveam ce face. Luam rădăcina, scoteam din pământ, fierbeam și spălam de râie. Înainte nu se găseau medicamente. Dup-aia a-nceput, prin anii ’70, să iasă tomoxanul și le spălam cu d-ăla. Da’ înainte, toată ziua scoteam, ca copchiii. O scoteam, o scuturam, o fierbeam și dă-i!
Deci erați și veterinar!
Da’ cum?!
Ce făceați cu oaia capchie?
O operam. Gaură în cap și scoteam ce era de scos. Cam 80% își reveneau. Care era atacată tare, nu-și mai revenea. O dădeam la câini, care murea. Dacă n-o scăpai moartă, o mâncai, da’ care o scăpai moartă, o dădeai la câini.
Cum tratați oile de șchiop?
Păi cum dracu? În fiecare zi, ’tu-i soarta mă-sii! Doar coșaru-i curat. Și azi am făcut vreo cinci. Ș-am mai văst trei dup-aia. Dacă le lași, dup-aia șchioapă multe. Le curățăm la chicior și avem un spray albastru și le dăm cu ăla.
Și când nu existau sprayuri?
Înainte făceam… era rădăcina de coaiele popii (n.n. denumirea populară a spânzului, plantă al cărei rizom este folosit în scopuri medicinale), floarea spânului. O fierbeam și cu aia, cu saramură, sau cu ulei d-ăla ars. Și mai era formolul. Formolul iar era bun, da’ acu’ nu prea se mai găsește.
Povestiți-ne, vă rog, despre cum era Sântilia în copilăria și tinerețea dumneavoastră!
Era fain atunci! Erau și câte 50 de cai. Se ținea în Ciurda Porcilor (n.n.: unde se află acum parcul din Voinești, mai sus de Complexul „Valea Zânelor”). N-am prins când se ținea mai jos, în răspinteni, la Manole (n.n.: la intersecția actualelor străzi Cuza Vodă și Toamnei), că eram mic. Prin ’67 s-a mutat în sus (n.n.: în Poiana Nedeii din Valea Zânelor, unde se ține și astăzi). Era și sâmbăta și duminica. Și veneau ciobanii de pe toți munții. Mai rămânea la oi câte-un bătrân sau câte-un copchil d-ăla mic, care nu vinea. Te urcai călare pe cal, dup-aia trânte, dup-aia beai și petreceai. Se făcea cursă de cai, de la biserică până-n Ciurda Porcilor. În costume naționale toți. S-adunau la biserică, d-acolo te luai la întrecere. Ori toți, ori pe echipe, știi? Și care câștiga, primea o oaie, un berbec.
Și cine le dădea p-astea?
Dădeam noi. Duceam noi. Eu am dat tot mereu la Sântilie. Dădeam. Berbecul la primul, la al doilea oaia, la al treilea, un miel, un cârlan d-ăsta. Apoi jocuri. Cântau lăutari. Era unu’ din Pava, n-avea un chicior săracu’, și cânta cu vioara. Și mai erau doi, cântau acolo de bubuia pământul.
Ați zis că dura două zile. Cursa era duminica. Sâmbăta ce se întâmpla?
Da, două zile, sâmbăta și duminica. Sâmbătă s-adunau acolo toți, vineau toți ciobanii. Era de Sfântu’ Ilie pe stil vechi, la început de august.
Îmi povesteau bătrânii că în zilele astea, când coborau ciobanii de pe munți, profitau de ocazie și mergeau și la muncă, la câmp.
Păi cam așa era. Păi și eu, într-un an, m-am dus și-am adus două care de fân până la amniez. Toată noaptea am descărcat fân. Te duceai!
Și bătrânii stăteau pe margine, analizând ce se întâmplă?
Da, daaa! Comentau: cine cu cine se mărită, cine se-nsoară. Numa’ bănci erau pe margine. Vineau cu scăunelul. Dup-aia feciorii se luau la bătaie, aia se știa. Se mai băteau înainte. După ce se îmbătau, își mai aminteau că mai au câte ceva de împărțit. Cine știe din ce se luau, ei știu…
Se puneau la cale viitoare căsătorii?
Cam atunci se vedea perechea. Vinea de la munte ciobanul, că atunci prea puțini erau la făbrici. Dup-aia au început să se facă făbrici și au cam părăsit oile, s-au dus pe la făbrici.
Dumneavostră la Sântilie v-ați găsit viitoarea soție?
Ei! Eu am găst-o, într-o zi, stătea la poartă. „Ce faci?” / „Stau la poartă.” Era mică, prin clasa a noua. Atuncea am vorghit, ne-am întâlnit sara. De vreo patruzeci de ani îs cu ea.
Povestiți-ne, vă rog, despre cum se făceau păpușile de caș.
Făceam păpuși. Le făceai la stână, le puneai la fum, știi? Cum? Fierbeam, puneam apă caldă, băgam cașu’ acolo, îl scoteam, îl băgam în păpușar. Nu puneam mult, că se-ncălzea. Puneai tot așa, câte puțin, în păpușar, apoi îl scoteai, puneai așa, pe ziare, dup-aia îl băgai în saramură, dup-aia la fum, se-ntărea.
Asta se întâmpla în săptămâna de dinaintea nedeii?
Da. Joia sau marțea, miercurea. Tre’ să fie cașu’ proaspăt, nu vechi. Din ziua aia. Îl bagi într-o căzănică d-aia de fierbi zărul, mică, să se-ncălzească și când e moale, îl bagi în păpușar. Dacă cașul e de două zile, nu se mai ține.
Păpușarele, tiparele de caș, cine le făcea?
Eu le-am avut p-ălea vechi. Le-am avut de mulți ani. Dup-aia am început să fac. Unii făceau, alții cumpărau. Acum am trei. De exemplu, ăla pe care este scrijelit numele „Ioan Teacă” l-am cumpărat, l-am fost luat de mai mult de treizeci de ani. Era făcut de moșu’ tău. Am luat multe, numa’ că am tot dat și nu mai știu cui. Aveam vreo zece într-un timp.
Păpușile de caș se făceau doar de Sântilie? Se făceau și cu altă ocazie sau pentru vânzare?
Da, numa’ de Sântilie! Nu, nu se vindeau. De Sântilie, dădeai cadău. Dădeai la gagică, la prieteni. Eu făceam 100.
Ce de prietene aveați!
Nu, nu! Dădeam acolo, la masă, ei le-mpărțeau, dădeau la ăia călări, la ăi de se trânteau. Eu îi dădeam lu’ Nuți (n.n.: viitoarea lui soție), opream vreo zece, restul le dădeam acolo, la masă, se-mpărțeau. Eu tot mereu am dat.
Să ne întoarcem la oi! V-a plăcut meseria asta? Când ați început, de fapt?
Eiii… mi-a plăcut. Din ’64, de la opt ani.
Pe ce munți ați vărat? Nu v-ați întâlnit și cu moșii mei?
Ande Ghiurca, adică Furtună, au fost prin Cireșu, Fagu Alb, Coronguș, în partea aia, spre Buzău. De la Comandău, vreo douăzeci de kilometri. Noi aici am stat, pe Piliș. Ande Teacă, ei s-au dus pe la Rupea, n-au mai stat p-aici.
La ce oră începea ziua de muncă pentru un cioban?
La 4 te sculai, prima mulsoare. Apoi la 11 și la 5. Ș-apăi plecam iar cu ele, la-ncinat.
Și când și cum vă mai odihneați?
Așa ghine. Dormeai în chicioare, după ele. Fierbeai zărul până la 9, terminai târziu. Când venea ursul, drepți! Toți! Acu’ dispare ciobănia. Dispare, că nu mai găsești oameni.
Mai e rentabil oieritul? De exemplu, înainte, cu banii de pe lână puteai ierna. Acum?
O azvârli. Îi dai foc, dă-o dracului. Piei? Nici atât nu se mai caută. Mieii acum s-au plătit bine, anu’ ăsta, 18 lei, 20. Pentru export în țările arabe. Noi i-am dat lu’ Dan Costea. Subvențiile-s bune, dacă nu dădea nici subvenție, n-aveai cum. Păi pe pășunat tre’ să plătești, la câmp dai, o grăma’ de datorie, că nu poți să-l cumperi tot, că nu-l vinde.
Aveți noroc cu Iancu, băiatul dumneavoastră, că duce tradiția familiei mai departe.
O mai duce cât o mai fi tânăr. Da’ dispar, nu mai găsești oameni care să le păzească. Ce faci? Le vinzi! Acu’ zicea la radio că pe la Sibiu au dat vacanță cu două săptămâni mai repede, că s-au dus la oi cu toată familia. No, din ăia poate mai iese vreunul. Da’ p-aicea nici… Înainte, și la noi, vineau toți, mânători. N-aveau de ales. Acu’? La discotecă. Vezi? Mulți voineșteni le-au vândut.