Oina din bătrâni
Autor: Dan Buzea, muzeograf
Jocul de oină sau hoina, conform denumirii populare din Zona Buzaielor, este un joc menţionat în toate comunele şi satele din Depresiunea Întorsura Buzăului ca fiind, în trecut, un mod de petrecere a timpului liber de către copii şi tineri.
Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni a documentat timp de zece ani practicile jocului de oină în comunitățile locale din zona Întorsurii Buzăului. S-a implicat, de asemenea, în promovarea jocurilor tradiționale în rândul tinerelor generații, contribuind la conservarea memoriei culturale regionale.
Recunoscută de mulţi adulţi şi vârstnici de azi drept jocul copilăriei, oina reprezintă un element al patrimoniului imaterial, care poate transmite informaţii preţioase despre începuturile întrecerilor sportive din cadrul comunităţilor rurale şi urbane româneşti.
Bun prilej de întâlnire şi de întrecere sportivă, oina a fost mereu prezentă în viaţa comunităţii locale din zonă, jucându-se duminica, în zilele de sărbătoare, precum şi în zilele lucrătoare, după finalizarea muncilor câmpului şi a celor gospodăreşti. Împărţiţi în echipe, tinerii îşi etalau priceperea sportivă, prin tehnicile de lovire a mingii de oină cu bastonul (bâta), de prindere a ei şi de apărare.
- Denumirile tradiționale ale jocului de oină
- Oina în Întorsura Buzăului
- Echipament
- Organizarea Jocului
Banat: “Lopta mica”
Transilvania: “Pila”;
Muntenia şi Moldova: “Hoina” si apoi “Oina”;
Maramures: “Ojerul” sau “Oirul”
Dobrogea: ”De-a lunga”.
Bastonul (bâta) de oină era confecţionată din lemn;
Mingea era confectionată în trecut (sec. XIX) din burete, păr de cal, vită sau capră.
Dimensiunile terenului de joc, circa 50 m lungime şi 30 m lăţime
- zona de bătaie (unde se loveşte mingea de oină cu bastonul)
- zona de fund (sau locul de scăpare - cum se numeşte în oina competiţională)
- culoarele de dus şi de întors ale jucătorilor echipei care a stat la bătaie