Image

Onisifor Ghibu – corifeu al marii uniri. Un destin sub vremi potrivnice. La comemorarea semicentenarului trecerii sale la Domnul și la 104 ani de la înfăptuirea Marii Uniri

Rândurile de față îşi propun, în prag de aniversare a 104 ani de la înfăptuirea Marii Uniri, evocarea uneia dintre figurile proeminente ale acestui Moment Astral al Neamului Românesc, acad. Onisifor Ghibu (1883-1972), de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta 50 de ani, iar anul viitor se vor împlini 140 de ani de la naștere.


Text: Corneliu Beldiman
Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, Sfântu Gheorghe

Personalitate complexă a ştiinţei şi culturii româneşti, actant și martor al istoriei secolului al XX-lea, traversând cu dârzenie neclintită șapte regimuri sub vicisitudini greu de perceput astăzi, și cu atâta amar suportate de către cei implicați, solid spirit enciclopedic, având contribuții majore în diverse domenii, de la pedagogie, filosofie, istorie, istoria bisericii la organizarea învățământului național pe baze noi, publicistică militantă și culturală, activitate politică etc., Onisifor Ghibu a făcut parte dintre actanții Generaţiei de Aur care au trăit și luptat în efervescenţa creatoare a epocii de prefigurare şi apoi de înfăptuire a Unităţii Naţionale la 1 Decembrie 1918, numărându-se printre Corifeii Marii Uniri.

A dus o viață de epopee, activând la cote înalte ca dascăl, pedagog, om politic, academician, educator al tinerilor și al națiunii, jurnalist, memorialist, organizator de instituții și de țară, luptător permanent pentru dreptatea și binele Neamului. Destinul său a fost marcat de numeroase dificultăți, care nu l-au doborât, ci l-au stimulat să meargă mai departe, cu noi forțe, ghidat de spiritul lui Gheorghe Lazăr și al lui Avram Iancu: epoca Imperiului Austro-Ungar, cu lupta pentru Unire, perioada interbelică și lupta contra revizionismului, pentru clădirea unui sistem educațional românesc solid ca bază a societății prezente și viitoare, cele două războaie mondiale, instaurarea regimului comunist cu perioade de detenție și excluderea din viața publică, interzicerea publicării și difuzării operei și supravegherea continuă a familiei de către Securitate, până la trecerea la Domnul a lui Onisifor Ghibu, în 1972.

Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 în Săliștea Sibiului, într-o familie de țărani având cultul muncii, dar și dorința (susținută de condiția materială) ca unii dintre copiii lor să reușească depășirea unui statut socio-profesional secular, aparent imuabil. Prenumele relativ rar pe care l-a primit prin botez, Onisifor (Sf. Onisifor - gr. „Cel aducător de folos”, prăznuit de trei ori în an, una dintre date fiind 7 septembrie) îl va cinsti și ilustra, potrivit înțelesului său fixat de sfântul patron onomastic, cu asupra de măsură, în întreaga sa existență.
După absolvirea cursurilor școlii primare în satul natal (1893), a urmat clasele de liceu la Sibiu și Brașov, unde a absolvit (1902). A urmat studiile de Teologie la Seminarul Andreian de la Sibiu și cele superioare, în Litere, Filosofie, Istorie și Pedagogie la București, Budapesta, Strasbourg și Jena, luându-și doctoratul la Jena (1909). Motto-ul tezei de doctorat și crezul său este un citat din opera istoricului scoțian Thomas Carlyle: „Omul să nu se plângă împotriva vremurilor în care i-a fost dat să trăiască. Sunt rele vremurile? Ei, bine, de aceea suntem noi aici, ca să le facem mai bune”.

Publicistul

În timpul perioadei petrecute la Sibiu și la Budapesta, dar și mai târziu, în perioada studiilor în Germania, Onisifor Ghibu și-a concretizat vocația de mare și neobosit publicist (care se va manifesta continuu, pe întreaga durată a carierei sale, încheiată oficial prin pensionarea din 1944), desfășurând o intensă activitate de profil la mai multe ziare („Telegraful Român” – Sibiu, „Lupta” - Budapesta, Tribuna” – Arad etc.) în sprijinul învățământului românesc, pentru cauza dobândirii drepturilor social-economice, național-politice și culturale ale românilor transilvăneni, basarabeni și bucovineni și a Unirii cu Patria-Mamă.
Întors acasă în 1909 ca doctor în filosofie și pedagogie, este numit inspector (referent) al școlilor subordonate Arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Existența școlii românești era grav amenințată, datorită prevederilor legii Apponyi, care urmărea deznaționalizarea ei, respectiv maghiarizarea prin școală și religie. Activitatea organizatorică, de îndrumare și publicistică desfășurată de Onisifor Ghibu în acei ani a avut drept efect salvarea, în mare măsură, de la pieire a școlii românești transilvănene.
În 1911 s-a căsătorit cu Veturia Nicolau, artistă (cântăreață de lieduri și profesor de canto), având împreună patru copii: trei băieți (Octavian, Mihai, Onisifor Junior - Forel) și o fată (Ileana). Familia, foarte importantă pentru Onisifor Ghibu, i-a stat alături și l-a susținut, chiar dacă el nu a reușit să fie alături de ea așa cum ar fi trebuit. Greul l-a dus soția Veturia, iar mai târziu, cei doi fii Octavian și Mihai vor duce la bun sfârșit misiunea de publicare a operei inedite a tatălui lor.
Octavian Ghibu a devenit, în 1912, secretarul Secției Școlare a „Astrei” și membru în comitetele de redacție ale revistelor „Luceafărul”, „Românul” și „Transilvania”, în paginile cărora a susținut, sub diferite pseudonime, acțiunile întreprinse în calitatea lui de inspector al școlilor. A legat în acest timp și a consolidat relațiile de colaborare cu organizații și publicații din Bucovina și Vechiul Regat. A activat ca inspector al școlilor confesionale ortodoxe din Transilvania și ca profesor la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu.

Atitudinea contra Imperiului austro-ungar îi aduce o condamnare pentru înaltă trădare

Războiul mondial început în vara anului 1914 a întrerupt această activitate și l-a obligat să se refugieze cu întreaga familie în România și apoi în Basarabia. La începutul lui noiembrie 1914 își începe activitatea cultural-politică la București, unde a fondat, împreună cu Constantin Bucșan și Gheorghe Popp, revista săptămânală de politică și cultură „Tribuna”, unde a desfășurat o intensă propagandă în vederea intrării României în război alături de Antantă, pentru eliberarea Transilvaniei. Concomitent a publicat și câteva cărți pe teme de istoria școlii și a fost cooptat în comitetul de redacție al „Revistei Generale a Învățământului” și al „Buletinului Casei Școalelor”. După intrarea României în război, a făcut parte din redacția „Gazetei Ostașilor“, alături de Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu și alți câțiva scriitori de seamă.

Atitudinea deschisă a lui Octavian Ghibu împotriva regimului austro-ungar, asidua activitate pentru intrarea României în război de partea Antantei și realizarea Marii Uniri i-au atras condamnarea la moarte în contumacie pentru „înaltă trădare” de către Curtea Militară Maghiară din Cluj, în 1915, în același proces cu Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Avram Imbroane ș.a.

Activitatea în Basarabia

Etapa activității în Basarabia și colaborarea, pasageră, Octavian Ghibu - Romulus Cioflec ne interesează în egală măsură cu acest prilej de evocare, ea fiind nucleul luptei pentru realizarea României Mari a celor două personalități. Pentru Ghibu ea a avut punctul de plecare în Bucureștii toamnei anului 1916. Apropierea ocupării Capitalei Vechiului Regat de către trupele germane l-a obligat pe Onisifor Ghibu, în octombrie, să se refugieze în Moldova cu întreaga familie, între care trei copii mici, unul de curând născut. De la Iași, la 12 martie 1917 a trecut în Basarabia, unde avea rude și unde a desfășurat o vastă activitate în direcția redeșteptării conștiinței naționale a românilor basarabeni și a obținerii autonomiei lor culturale și apoi politice. „Basarabia, pentru familia mea, nu este o ţară străină, ea ne este oarecum a doua patrie. Cum pe cea dintâi – Transilvania – deocamdată am pierdut-o, intră acum pe primul loc cea de-a doua. Voi merge acolo, deci, ca un fiu al ei, aşa cum i-au fost bunica mea şi celelalte rudenii şi spre a-i cere nu pur şi simplu ocrotire pentru aceste cumplite vremuri de bejenie, ci pentru a-mi relua acolo activitatea naţională pe care nu o mai pot desfăşura în Transilvania...”.
La Chișinău a ajuns, rapid și firesc, în relații în strânsă colaborare cu nucleul de patrioți din jurul săptămânalului „Cuvânt Moldovenesc”, în frunte cu Pan Halippa. Aici a avut ocazia să colaboreze cu o altă personalitate marcantă a epocii luptei pentru Marea Unire, Romulus Cioflec, eminent profesor, literat și publicist, originar din vatra sud-est transilvăneană de intelectuali de înaltă clasă care este localitatea Araci din actualul jud. Covasna. Octavian Ghibu a fost inițiatorul Partidului Național Moldovenesc, al politicii de îndrumare pe linie națională în Basarabia a revoluției sociale ruse și principalul organizator al acțiunilor care au dus la naționalizarea învățământului încă din toamna anului 1917, la introducerea alfabetului latin în școală și în administrație. A adus în Basarabia prima tipografie cu litere latine și a scos primele periodice și manuale școlare tipărite cu acest alfabet. A scos, în 1917, „Școala Moldovenească”, prima și singura publicație pedagogică a vremii, având circulație pe întreg teritoriul locuit de români. La 1 octombrie 1917 a scos foaia politică „Ardealul”, transformată în cotidian, la 24 ianuarie 1910, sub numele de „România Nouă”, al cărei subtitlu era „Organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”, și în care, în ziua primei apariții, s-a publicat cea dintâi „Declarație” de unire într-un singur stat a tuturor românilor, redactată de el.
După pacea de la Buftea-București, din 7 mai 1918, datorită nucleului din jurul „României Noi”, Chișinăul a devenit centrul politicii de unire a tuturor provinciilor locuite de români.

Recunoașterea

Imediat după Unire, în ianuarie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei l-a chemat pe Onisifor Ghibu din Basarabia, fiind ales membru al acestuia și secretar general al Resortului Instrucției Publice, însărcinat cu reorganizarea întregului învățământ din Transilvania. Până la desființarea, în aprilie 1920, a Consiliului Dirigent, a desfășurat o intensă activitate de organizare și îndrumare, transformând învățământul confesional românesc în învăţământ de stat, creând o largă rețea de școli românești de toate categoriile și păstrând în același timp pentru minoritățile naționale o vastă rețea de școli confesionale și de stat. Alături de Sextil Pușcariu și Valeriu Braniște are cele mai mari merite în crearea și organizarea Universității românești din Cluj, al cărei profesor de pedagogie a devenit.

În 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Pentru meritele sale, Onisifor Ghibu a primit ordinele „Ferdinand” în grad de Comandor, „Coroana României” în grad de Mare Ofițer și „Steaua României” în grad de Comandor.

În fiecare an, aniversarea Marii Uniri poartă efigia de Bronz și Lumină a figurilor eroice și martirale înfăptuitoare, între care la loc de cinste se află aceea a lui Onisifor Ghibu și a lui Romulus Cioflec, înfrățiți întru origine transilvăneană, pregătire, preocupări, idealuri și fapte puse în slujba Neamului Românesc și Binelui Național. Fie-le cinstită de-a pururi Memoria!