Medicină populară din județul Harghita

Doina Dobreanu, profesor, publicist, etnograf din comuna Subcetate, situată în nordul județului Harghita, își amintește cu drag și pune în practică și astăzi învățături de medicină populară, transmise de mama Ioana Dobrean (n. 1925) și de bunica maternă Ana Pop (n. 1885). Fie și din câteva scurte relatări putem deja desprinde multe informații valoroase despre felul în care oamenii satului se fereau de boli, se tratau ori își îngrijeau aspectul, pentru toate folosind numai ce le oferea natura.

Doina Dobreanu își amintește: “Febra o domoleam cu comprese cu apă și oțet sau cu lapte acru; mama îmi ungea tălpile cu petrol și le încălzeam la focul din sobă, apoi puneam șosete și stăteam în pat.  Pentru tuse îmi punea pe piept o foaie de caiet unsă cu untură de porc și încălzită bine, peste care punea un fular de lână. Indicat era și un săculeț cu sare încălzită. Băile calde la picioare și inhalațiile cu stroh sau flori de fân, gargara cu apă sărată erau nelipsite. În caz de arsuri, puneam cataplasme (n.n. pastă medicinală) cu felii de cartofi cruzi, iar unguentul de prim ajutor era albușul de ou.

Pentru durerile în gât, erau recomandate cataplasme cu cartofi fierți calzi sau cu mămăligă caldă. Opăreala (n.n. iritații cutanate) se remedia cu făină de porumb, rosătura de pantofi sau înțepătura de albine, cu frunze de patlagină sau călăpăr  (n.n. calomfir sau “planta de leac a dacilor”), o plantă plăcut mirositoare. Azi nu mai văd nicăieri... Frunzele de brusture apărau capul de insolație sau calmau durerile articulare, folosite sub formă de cataplasme. Leacurile astea le țin minte fiindcă au fost experimentate pe mine.

Bunica știa tot felul de reţete de leacuri tămăduitoare, era de toată isprava: ştia să pună oasele la loc în caz de luxaţii, ştia să moşească viţeii şi purceii, să castreze porcii…  Luxațiile le rezolva cu iscusință, răbdare și curaj, prin masaj făcut cu apă călduță și săpun, urmărind articulația cu simțul tactil și ochii minții”. 

C.M. Oltean - Pentru curățarea și întreținerea tenului ce folosea?

Doina Dobreanu - Bunica își îngrijea tenul spălându-l din când în când cu săpun și tărâțe de grâu, apoi îl catifela cu spumă de pe laptele de vacă proaspăt muls. Mâinile le curăța cu apă, săpun și făină de porumb.

C.M. Oltean - Legat de igiena dentară și ameliorarea unor dureri dentare sau inflamații: ce foloseau?

Doina Dobreanu - Tot ceea ce exista în bucătăria țărănească avea și utilitate terapeutică! Tata își curăța dinții cu ață pentru mașina de cusut, își spăla dinții cu sare pusă pe degetul arătător umed sau cu bicarbonat de sodiu alimentar, și-i albea cu praf de cărbune pisat, din jar stins, tot cu degetul. Am încercat și eu.  El era împotriva pastei de dinți chimicale. A murit la 70 de ani cu toți dinții în gură și nu a fost la dentist niciodată. (...)

Eu am primit antibiotice prima oară în clasa a V-a, pentru amigdalită. De fapt, în anii ‘50 nu existau antibiotice. Se murea ușor din bronhopneumonie. Nu aveam spirt sanitar. Dacă se rănea ușor (să zicem la un deget), tata spăla rana cu apă curată, punea sare sau petrol. La taietură, sângele se oprea cu miez de pâine, nu era pansament steril. Apoi se punea frunză de patlagină, deasupra o fâșie dintr-o pânză curată și se lega cu ață. (...) Tata curăța unghiile la oi, primăvara, înainte de a le trimite la stână, cu cuțitul, apoi le băga în petrol pentru dezinfectare. Iaca, petrolul lampant și sarea erau dezinfectante! 

Curățenia în gospodărie...

Doina Dobreanu - În postul Paștelui, mama fierbea toată vesela din casă în leșie din lemn de fag. Se curăța foarte bine funinginea de pe oale cu leșie, urzici și nisip fin.

Dușumeaua din lemn se spăla cu apă caldă, săpun (sau leșie păstrată de la fiertul săpunului), se freca bine cu perie și se limpezea cu apă în care se fierbeau paie de ovăz, pentru a da o tentă gălbuie dușumelei.

Pereții interiori ai locuinței se dădeau cu var, tot pentru dezinfectare, anual.

Lenjeria de pat și pentru corp, din pânză de casă țesută din in, cânepă și bumbac, se spăla cu săpun de casă, apoi se punea la fiert în leșie de lemn de brad. Se albea și se dezinfecta în același timp.

La toate aceste activități am fost martoră sau am participat efectiv. Așa am trăit, așa am crescut!

Mulți dintre oamenii trecutului aveau o dantură puternică și sănătoasă pe tot pascursul vieții, fără a apela, cum fac oamenii zilelor noastre, la servicii de specialitate și tratamente scumpe. Oare cum reușeau? Un factor important îl reprezenta, pe lângă factorul genetic, hrana naturală, fără compuși chimici. Iar pentru curățarea danturii apelau la ce se găsea prin gospodărie și pe câmp, în special la câteva plante, la sare și cărbune. 

Legat de igiena dentară și de leacuri pentru dureri dentare, am aflat din câteva surse că se mesteca ceară de albine pentru curățarea dinților și se ținea cuișor la măseaua sau dintele inflamat. Ceaiul de coada șoricelului era bun de ținut pe gingia inflamată, planta fiind cunoscută pentru efectele antiinflamatorii și antiseptice, printre altele. Se mai folosea ceai de mușețel, de mentă, sunătoare sau cimbru pentru aceeași problemă. Câțiva informatori mi-au mai dezvăluit și alte metode de curățare și întreținere a danturii în lumea satului tradițional. 

Doina Dobreanu (publicist, etnograf) - “Tot ceea ce exista în bucătăria țărănească avea și utilitate terapeutică! Tata își curăța dinții cu ață pentru mașina de cusut, își spăla dinții cu sare pusă pe degetul arătător umed sau cu bicarbonat de sodiu alimentar, și-i albea cu praf de cărbune pisat, din jar stins. Am încercat și eu.  El era împotriva pastei de dinți chimicale. A avut toată viața dantura completă și nu a fost la dentist niciodată”.

Raluca Olaru (fitoterapeut, herbalist) - “Pentru curățarea dinților mulți mestecau mentă, cimbrișor sau muguri de brad. Unii se mai spălau și cu perie”. 

Livia Harpa (solist, etnograf) - “Am auzit că se folosea Măselarița, buruiană cu care bătrânii se tratau la măsele, de aici cred că provine și denumirea ei. Planta este toxică și se folosea ceai doar pentru a clăti gura, fără a înghiți”.

Solist vocal al Ansamblului Folcloric „Rapsodia Călimanilor”, Livia Harpa a realizat numeroase documentări etnografice de-a lungul timpului în zona Toplița, cu accent pe port, case tradiționale, obiceiuri și repertoriu muzical. Răspunde cu generozitate solicitării mele și îmi dă informații despre întrebuințarea locală a câtorva plante.

Livia Harpa: “Cunoașterea buruienilor de leac este acea înțelepciune a omului pe care a primit-o de la Dumnezeu prin credința și strânsă legătură cu Divinitatea. În popor se spune că Dumnezeu a lăsat o ‘buriană de leac’ pentru fiecare boală și i s-a descoperit omului acest lucru prin aplecarea și respectul față de Creația lui Dumnezeu, față de natură. Deținerea acestor ‘secrete’ îi făcea pe oameni mai siguri pe ei în lupta cu bolile lor și bolile animalelor pe care le aveau în gospodărie. Această știință era transmisă din generație în generație, fiecare copil prelua din priceperea părinților și la rândul lor le dădeau mai departe.

Prima lecție de ‘medicină naturistă’ am primit-o în copilărie când m-am rănit cu sapa la picior. Mica (n.n. mama) a alergat și a căutat Limba-oii (pătlagină), mi-a aplicat-o pe tăietură și așa am aflat că oprește sângerarea și ajută la cicatrizare. Forăstăul (turița mare) are aceleași proprietăți și era folosită și pentru îmbăierea oilor, tot în scop cicatrizant. Mătăcina (melisa) este planta cu care se curățau stupii, mirosul puternic al plantei avea rol dezinfectant și de a ține dăunătorii la distanță. Cilimnina (filimica) este de asemenea o plantă cu proprietăți cicatrizante.

Măselarița, buruiană cu care bătrânii se tratau la măsele, de aici cred că provine și denumirea ei. Planta este toxică și se folosea doar pentru a clăti gura, fără a se înghiți. Proprietățile ei sunt de amorțire, anestezie în durerile dentare.

Iarba tatii (Tătăneasa), bătrânii o foloseau la ameliorarea durerilor reumatice și o preparau sub formă de unguente sau macerate. Unguentul preparat în casă era facut cu unsoare (untura de porc) și rădăcină de iarba tatii, uscată și măcinată. Maceratul era preparat din spirt de cazan în care se puneau câteva rădăcini de plantă și se lăsau la macerat 2-3 săptămâni, după care se puneau comprese pe părțile dureroase sau se făceau frecții. În copilarie am văzut la o mătușă că făcea același lucru cu flori de crini albi, gălbenele și urzica, beneficiile acestor plante puse la macerat au puteri vindecătoare sau de ameliorare a problemelor provocate de reumatism.”

Până la organizarea unor servicii de medicină modernă sub egida statului, între anii 1950-1960, oamenii recurgeau exclusiv la proprietățile curative ale plantelor și la cunoștințele “vracilor”, cei care moșteneau din familie și la rândul lor dădeau mai departe cunoștințe despre tratarea și îngrijirea bolnavilor. În combaterea diferitelor boli, aveau alături doar natura și credința. În satele din jurul actualului municipiu Toplița, dispensarele umane au început să apară în jurul anului 1960. În sate și cătune, practicile medicinei tradiționale au continuat și după apariția acestor servicii de specialitate și știm că aceste practici nu au dispărut în totalitate nici azi.

Dimpotrivă, există de mult timp tendința de a combina medicina alopată cu cea naturopată. Dacă medicina alopată, bazată pe studii științifice, încearcă să trateze o problemă specifică, medicina naturopată se adresează întregului sistem (omul ca întreg), iar pentru asta folosește planta întreagă (nu doar frunzele, tulpina sau rădăcina,  nu doar florile sau fructele) și se adresează bunei funcționări a întregului organism și bunăstării generale a omului.

În încercarea de a afla cum se tratau și cum se îngrijeau în trecut oamenii din nordul județului Harghita, am apelat - așa cum ați văzut și până acum - la cunoștințele unui grup de persoane, care au preluat cunoștințe de medicină tradițională din familie, de la părinți și bunici. De data aceasta am primit informații de la Bogdan Urzică, a cărui familie a trăit în Subcetate și Hodoșa, în mijlocul naturii, generații la rând.

C.M. Oltean - Care erau cele mai folosite plante în familia voastră, cele care nu lipseau niciodată din casă? 

B.U. - Am învățat câteva lucruri despre plante de la bunici și părinți. Erau câteva plante nelipsite din casă, iar bunica făcea ceaiuri din combinații de plante, pe care le mai facem și azi.

Plantele des folosite de bunica și de tata erau coada șoricelului, sunătoarea, cimbrișorul, săcăreaua (n.n. chimen), ciuboțica cucului, fructele de măceșe, talpa gâștii, trei frați pătați și coada racului.

C.M.O - Poți da un exemplu de ceai din combinații de plante?

B.U. - În general bunica făcea o combinație de ciuboțica cucului cu coada șoricelului, sunătoare și fructe uscate de măceș. Noi încă facem periodic acest ceai.

Dacă v-aș spune că printre noi mai există vraci, cum v-ați închipui că arată un vraci contemporan? Aici o dovadă că poveștile trecutului încă se pot reflecta frumos în zilele noastre. Nu toate se pierd în timp.

Restaurator, fitoterapeut, antreprenor - creatoare a brandului Hodaia, Raluca Olaru cultivă diferite specii de plante medicinale, în grădina ei din Valea Zălanului, Covasna. Le prelucrează și produce diferite tincturi, ceaiuri, creme, săpunuri cum se făceau altădată. Ierbarul ei cuprinde momentan circa 60 de plante, dintre care aproximativ 50 sunt din cultură proprie. Le plantează, le îngrijește, le înmulțește, le culege și le transformă în leacuri, în laboratorul de acasă.

Raluca locuiește într-o casă ce datează de la 1920, ridicată pe fundația unei gospodării mult mai vechi, de secol XVIII, spune ea. Aici, pe lângă casa de locuit, grădină și laborator, se pun bazele unui Muzeu de Farmacie și Medicină Tradițională, un spațiu în care vizitatorii pot învața despre plante și cum să pregătească singuri diferite produse naturiste.

A mai avut grădini în județele Harghita, Mureș, Cluj, iar în ultimii ani s-a stabilit în Covasna, unde gospodăria ei se învecinează cu proprietățile Regelui Charles al III-lea. De fapt, laboratorul ei a fost deja vizitat de rege, care și-a arătat toată aprecierea și susținerea pentru demersul ei, devenind și client fidel al unor produse.

Familia ei este, de patru generații încoace, preocupată de studiul plantelor și a diverselor proprietăți terapeutice și curante ale acestora. Raluca spune că fetele din familia sa au crescut alături de bunici, de la care au asimilat cunoștințe de medicină populară. Ea a fost crescută de bunica, ultimul vraci al familiei, și astfel a avut mereu contact cu natura, cu plantele și secretele lor, având acces și la cunoștințele bunicii. Aceste cunoștințe s-au transmis prin viu grai și învățătură practică și nu au fost puse în pagini de jurnale. Deși recent a început să publice câteva volume cu informații de bază, propuneri de combinații de plante. Ea a realizat numeroase cercetări de teren în ce privește medicina tradiţională şi folclor, cunoscând astfel şi alţi vraci care au învăţat-o tehnici de vindecare şi diverse reţete. 

Pe lângă cunoștințele și rețetele moștenite, Raluca a conceput și câteva formule noi, iar în ultimul timp a început să și scrie o parte din ceea ce a acumulat, într-un limbaj ce se adresează unui public larg, pentru că, așa cum spune, pentru ea e important să împărtășească cu ceilalți cunoștințe pe care aceștia să le poată pune imediat în practică, în beneficiul stării lor de bine și a celor apropiați lor, nu să lase studii științifice scrise, pe care să le citească din timp în timp alți cercetători.

“Natura ne-a înzestrat cu suficiente resurse valoroase și în România. Plantele medicinale pe care le folosim sunt culese din zone unde ele se găsesc din abundență, departe de așezări umane sau drumuri. O altă parte din plante sunt cultivate în grădina noastră, unde se regăsesc în prezent peste 50 de specii. Acestea sunt, de multe ori, plante pe cale de dispariție, pe care noi le plantăm, multiplicăm și replantăm în jurul satului, de unde acestea au dispărut demult...”, spune Raluca. 

Recent am purtat mai multe discuții despre plante, cules, mod de păstrare și nu numai. Redau în continuare câteva pasaje.

CMO: Ce plante erau mai demult nelipsite din casă? Care ar fi cinci dintre cele mai folosite plante în casa tradițională?

RO: Asta ține mult de fiecare zonă, de flora de acolo. Dar pot spune tătăneasa, menta, păpădia, albăstrelele - care răsăreau mereu în prezența grâului, urzica, cimbrișorul, teiul, coada soricelului, sunătoarea... Folosite des pentru diferite probleme, în special legate de aparatul digestiv.

CMO: Cum le foloseau? Ce modalități de prelucrare a plantelor aveau?

RO: Cel mai des foloseau ceaiuri și infuzii. Dar făceau și amestecuri de plante din care rezultau tincturi, care se foloseau în țuică sau pentru frecții. Tincturile rezultă din macerarea plantelor în alcool, timp de una, două săptămâni. De asemenea se făceau diferite vinuri, la fel, unele de băut, altele pentru frecții.

Culesul și uscatul plantelor

Plantele se culeg de la începutul verii și până toamna târziu, în funcție de apariția și dezvoltarea fiecărei specii, întrucât fiecare plantă are perioada ei. Raluca ne asigură că sunt câteva metode specifice de cules și uscat plantele, care fac diferența când vine vorba de proprietăți. Așadar nu folosiți pungi din plastic atunci când culegeți plante, “pentru că acestea se presează, se supraîncălzesc, nu mai respiră și astfel își pierd din proprietăți. Folosiți la cules un coș din nuiele ori sacoșe textile”. 

De asemenea, plantele se taie întotdeauna, nu se smulg. Despre uscatul plantelor, adesea am văzut mănunchiuri agățate la uscat. Raluca spune că uscatul în mănunchi încetinește procesul de uscare, ori plantele trebuie uscate cât mai rapid după cules, în descurs de cel mult câteva zile.

Astfel, metoda recomandată este mărunțirea plantelor și uscarea lor pe o ramă cu sită sau pânză.

Mai am încă tare multe de aflat de la Raluca și vom reveni cu noi povești despre plante.

Plantele sunt bogate în compuși care ajută și protejează organismul, ingrediente active precum polifenolii, alcaloizii, rășinile, terpenoidele și flavonoidele, care au efecte antioxidante, antiinflamatoare și care stimulează vindecarea.

Un leac des folosit în trecut era tinctura, un extract din plante, obținut cu ajutorul alcoolului și e un remediu homeopat care acționează rapid, deoarece organismul metabolizează repede alcoolul. Astfel, o tinctură începe să acționeze într-un interval scurt, de aproximativ zece minute de la administrare.

Alcoolul extrage compușii activi ai plantei, iar dacă tinctura e bine realizată, la final rezultă o substanță concentrată în care se regăsesc toate aceste ingrediente active ale plantei. La fel ca ceaiurile, tincturile se pot face dintr-o gamă largă de plante, selectate în funcție de afecțiunea căreia i se adresează. Care e diferența dintre ceai și tinctură? Tincturile sunt mai concentrate și cu putere de acțiune mai mare.

Cum se fac tincturile?

Se pregătesc plantele, se pun într-un recipient de sticlă, se toarnă alcool peste ele, se agită și se pun la macerat câteva săptămâni. Se depozitează în loc uscat și ferit de lumina solară, timp de 4-6 săptămâni, interval în care aceste recipiente se agită ușor de 2-3 ori pe săptămână. De asemenea, se urmărește ca plantele să fie în permanență acoperite cu alcool.

Cum răspunde Raluca Olaru (fitoterapeut) la întrebarea anterioară și cum prepară ea tincturi:

“Pe scurt, în termeni științifici tincturile sunt extracte hidroalcoolice concentrate din plante medicinale.

Cum procedăm pentru a le prepara? Cântărim apoi îngrămădim plantele mărunțite temeinic în recipiente de sticlă sterilizate, turnăm peste ele alcool cu o concentrație între 40-70% (în funcție de plantă) și le lăsăm să se împrietenească aproximativ două săptămâni după care strecurăm maceratul, stoarcem plantele bine, bine de tot și lăsăm produsul rezultat la decantat până se limpezește și e numai bun de utilizat. Simplu ca bună ziua, nu-i așa? Doar la prima vedere!

În realitate a fost nevoie de ceva timp pentru a descoperi <<rețetele ideale>>, mai ales că plantele diferă mult între ele, din punct de vedere al caracteristicilor fizico-chimice, iar unele dintre substanțele active pe care le conțin sunt tare încăpățânate și nu se lasă extrase cu una cu două.”

Dar cu știință, pricepere și răbdare, sigur iese tot ce-i mai bun din plante.